Noaptea Iguanei

“- Eu nu mai pot! M-am săturat! O să mă duc naibii într-o zi şi o să scăpaţi toţi de mine! Am o viaţă nenorocită! Sunt înconjurat de dobitoci şi idioţi! Nu mai suport, să fie clar!”

:

Cam aşa-şi salută unii dintre colegii de serviciu partenerii de muncă.

Şi dacă nu s-au certat cu soţul sau soţia la culcare ori trezire, în mod sigur i-a călcat careva pe bombeu în 143 la prima oră. Iar dacă au scăpat şi de călcatul pe bombeu, sigur că vreun rahat “plantat” pe trotuar de-un hămăitor nesimţit a fost atras de condurul dumnealor.

.

Sunt întâmplări minore, ridicate la rang de “ştirea zilei”, şi iată cum, fără nici o avertizare, biroul devine tam-nesam o “antenă” a nervilor matinali ori o “pro”-nevroză a celor ce-au ratat deunăzi telenovela ori meciul din pricini doar de ei considerate conspiraţioniste.

..

Dar uite cum, este de ajuns o singură scenă de genul acesta pentru a reuşi să distrugă ceea ce se anunţa a fi o zi “normală”. Normală însemnând în viziunea mea o zi în care fiecare-şi vede de treaba lui, în care se mai ciondăneşte iXuleasca cu fiXulescu pentru că cineva a greşit decontul ori a întârziat mai ştiu eu ce termen.

Normală însemnând probleme de serviciu rezolvabile şi fără noi încărcături negative descărcate la “poarta raiului” la prima oră.

.

Sunt convinsă că problemele proprii – mici ori mari – sunt cele mai importante pentru noi. Sunt oameni care, aflând de problemele altora, au tendinţa de a le minimiza considerând că “alţii au probleme mult mai mari”…

Sunt de părere că este de preferat în viaţă să ne lăsăm acasă problemele de acasă şi la serviciu pe cele de serviciu.

Plânsul pe umărul colegilor de serviciu ori “transferul” stărilor tensionate dintr-o parte într-alta nu fac decât să distrugă atât relaţia la locul de muncă, dar şi pe cea de acasă, atunci când uităm că programul s-a terminat…

.

Ne putem asigura, sunt convinsă, mult mai multe clipe liniştite şi pline de armonie păstrând o “linie de mijloc” între casă şi serviciu.