Noaptea Iguanei

Copilul

Daca as fi inceput sa-mi pun pe “hartie” gandurile atunci cand mi s-a propus acest subiect, probabil ca tonul ar fi fost cu totul si cu totul altul. Am inceput insa scriu dupa ceva timp asa ca…

Cu cateva ore in urma, imi priveam copilul. Era in patutul lui si dormea linistit. Radea in somn, lucru despre care se spune in popor ca “il saruta ingerii”. Simtindu-se privit, probabil, a deschis ochisorii, m-a privit putin naucit, mi-a zambit larg, cu “toata gingia” lui aproape stirba inca, si a adormit mai departe, linistit fiind, cred, ca mama il vegheaza. Si atunci m-a strabatut un gand – el este un viitor BARBAT. El este unul dintre cei despre care urmeaza sa scriu. Ei bine, asta gandul asta va schimba intrucatva multe din cele ce-aveam de scris. Voi fi, deci, putin subiectiva, dar, poate ca daca ma va lua valul, nu voi putea sa inabus pe de-a-ntregul tsunami-ul amintirilor mele…

De ce imi iubesc micutul ”barbatel”? In mod normal nici nu ar trebui sa incerc sa definesc aceasta iubire. Am sa incerc doar asa, de dragul acestui subiect. E greu de definit in cuvinte, deoarece doar o mama stie de ce cu adevarat dar niciuna insa nu se va putea lipsi de stereotipuri cand va veni vremea explicatiilor in cuvinte. Il iubesc pentru ca l-am dorit foarte mult, pentru ca am descoperit (cam tarziu, dar mai bine decat niciodata!) ca el insemna implinirea mea in viata. L-am iubit cand l-am vazut la prima ecografie, l-am iubit cand tati, vazandu-i fotografia din care reiesea pentru intaia data ca este baiat, a spus in gluma “asta parca e extraterestru!” – pe primul DVD, care contine filmuletul cu micul extraterestru, scrie atat: “E.T.” si asa a ramas, pana la prima confruntare directa, cand s-a dovedit ca, totusi, e un omulet de toata frumusetea (orice mama isi vede puiul ca fiind cel mai frumos, nu?). L-am iubit de cand i-am auzit primul tipat si i-am sarutat gurita plangand, suparat ca fusese deranjat din somnicul lui de la pranz. Apoi, l-am iubit cand il alaptam, privindu-l cum tine manutele lui micute pe sanul meu, temandu-se parca sa nu il piarda.  Si lista asta as putea sa o continui la nesfarsit. Pana la sfarsit. In permanenta va fi un “ceva” la el care isi va face mama sa il adore.

Ma gandeam cu tristete cum mamele unor oameni cu care societatea nu se poate mandri, fara explicatie, aparent, le gasesc acestora circumstante atenuante. Nu, baiatul lor nu este un escroc, nu este un criminal fara mila, nu este un inconstient, nu este un om fara pic dew vointa sau bun simt. Acelasi lucru nu se intampla cu nici o alta persoana de sex masculin din viata unei mame. Va fi in stare sa-si urasca tatal, fratii, prietenii, iubitii si sotii de care candva era atasata. E vorba de dragostea in stare pura – unica - dragostea materna.

Profesorul de matematica

Colega mea de banca dintr-a saptea s-a indragostit de profesorul de matematica. De fapt nu era profesor, era student in anul 3 la Facultatea de Matematica si cum titulara postului se afla in concediu prenatal, primise el acel post – era vorba de trei luni – pana-n vacanta mare. Nu imi placea. Nici atunci si sunt sigura ca nici acum nu mi-ar face o impresie prea buna. Dar, pentru varsta noastra (13 ani) si pentru anii ’80, prezenta la catedra a unui barbat de 22-23 de ani (cam atat cred ca avea), cand in cancelarie nu gaseai decat vreo 5 cadre didactice de sex masculin, avand intre 50 si … si mai mult, prezenta la catedra a unui tanar, era de natura a “incinge” putintel sangele adolescentin. Noi, fetele, ne miram de pasiunea pe care o facuse Violeta. Pe atunci (of, am inceput sa vorbesc precum bunica – “pe vremea mea”…, dar ce sa ii faci, intr-adevar erau alte vremuri…) pe atunci nu era “la moda” ca o eleva sa faca pasiune pentru un profesor. Sau, cel putin nu in scoala noastra, o scoala normala de cartier, nici prea buna, dar nici de ocolit.

Cand s-a indragostit nu sunt sigura ca stiam prea multe despre iubire. Pana atunci, ne tot dadeam coate si corespondam prin biletele cu baietii “mari” dintr-a opta. Drept pentru care, dandu-si seama ca nu e chiar “normala” pasiunea ei, a hotarat sa ramana secreta. Da, secreta, eu ma gandeam ca “secretul” il includea si pe cel pentru care suspina. Nu. M-am inselat. Dupa ce ore la rand a tot incercat sa iasa in evidenta prin remarci mai mult sau mai putin la obiect, dupa ce in nenumarate randuri a tot solicitat “ajutor”, intr-una din ore imi “paseaza” o foaie de hartie pe care scrisese o poezioara,  (puerila de altfel). Imi pare rau ca nu o voi putea reproduce fidel. Suna cam asa:

“Dragul meu Florin,

Tu esti minunea care-n zori

Imi lumineaza viata

Tu esti multimea de culori

Ce-mi coloreaza fata.

Nu stiu ce sentimente ai tu fata de mine, dar eu te iubesc sincer. Daca ma iubesti si tu, spune-mi “Vio” – va fi secretul nostru.”

Stai putin, secretul era al “nostru” – adica al meu si al ei, sau “nostru” – al ei si al lui? Nu mai intelegeam nimic.

Am privit-o intrebatoare: “acum ii scrii poezii”? Si ce este cu “Vio”? Asta pe langa faptul ca ii spunea pe nume – Florin…

De remarcat faptul ca, de cand cu noua ei pasiune, nici un alt subiect nu mai putea fi abordat cu ea. El era singurul subiect pe ordinea de zi, fapt care, recunosc, ma cam plictisea.

Nu voi sti niciodata daca ar fi avut sa nu curajul sa ii dea vreodata biletelul acela profesorului. Cert este ca, bineinteles, profesorul a “interceptat” scrisorica. Amandoua asteptam deznodamantul. Nu aveam nici o vina. Era in mana ei. Daca ar fi fost la mine, cred ca eram in stare sa il si inghit numai sa nu ajunga pe mana lui. Ea insa nu s-a opus prea tare.

“Sa vedem noi cu ce se ocupa domnisoarele in timpul orei…” A citit continutul, a zambit pe sub mustata din dotare… a avut un moment de ezitare, dupa care a rostit apasat: “dumneata, domnisoara (eu) si tu, Vio, va rog sa poftiti la tabla – avem de dezvoltat o teorema. Sa vad, ati fost atente?”

Vio! Ii spusese Vio! Nu cred ca voi vedea vreodata o fata mai radioasa decat a ei. Nici macar a copilului cand il vede pe Mos Craciun dupa ce suspectase ca nu exista. Sunt convinsa ca daca exista o expresie a fericirii, atunci expresia aceea este. Sper sa o mai vad si altadata, dar, uite ca au trecut aproape treizeci de ani si nu am mai vazut asa ceva. Sau poate ca eu, copil fiind, am fost marcata pentru ca era un soc si pentru mine. In zilele ce au urmat, il astepta la poarta scolii cu cate o poezioara. De fiecare data isi exprima dragostea si admiratia fata de el. O mangaia pe umar, ii zambea scurt si… cam atat.

Dar mirarea mea nu avea sa se opreasca aici. La ora de germana, dupa cateva zile, am avut “lucrare de control”. “sa imi scrieti fiecare cate o poezie despre ploaie. In limba romana, nu in germana”… era cerinta. Profesoara (o tinerica frumusica si eleganta foc) s-a oprit langa Violeta si i s-a adresat oarecum rautacios: “hai, de ce nu scrii? E despre ploaie, daca era vorba de o poezie de dragoste ai fi avut inspiratie, nu?” Am inteles ca secretul nu mai era nici al Violetei, nici al meu si nici al profesorului. Secretul nu mai era secret.

Spre sfarsitul anului scolar, dupa tezele trimestriale, Violeta aprimit un telefon acasa – era dumnealui, profesorul de matematica – se afla in sesiune si nu avea timp sa ajunga cu tezele pe care le luase acasa. O ruga sa mearga pana la el sa le ia. S-a dus. Singura. Inconstienta. Din fericire, si-a dat seama  ca tipul nu era un nemernic si ca nu avea porniri “dubioase”. Dar riscase. Cand diriginta a aflat de la alti profesori despre “aventura” Violetei au inceput si intrebarile stanjenitoare.

Nu s-a mai prezentat la cursuri.  Nici macar pentru a incheia mediile Apoi a venit vacanta mare. Violeta a plans. L-a cautat chiar si acasa – nu l-a mai gasit – nu era din oras – statea acolo cu chirie.

L-a revazut dupa multi ani – ii verifica un dosar de creditare. El nu a recunoscut-o. I-a multumit insa. Si au ramas amici. Ea a ramas in adolescenta cu un gust amar care i s-a indulcit insa matura fiind.