.
Dacă sunteţi bărbaţi, tare mirată aş fi să aud un răspuns pozitiv. Ei… nu daţi cu pietre! Recunosc! La acest capitol am idei preconcepute! Dar… nu se ştie niciodată ce surprize îmi poate oferi viaţa (sau bărbaţii!). Glumesc, desigur! Există în viaţă, (în orice, de fapt!), şi excepţii, nu? Am cunoscut un singur bărbat care avea un jurnal. Şi acela de fapt nu era un jurnal în adevăratul sens al cuvântului – era mai mult o “evidenţă” a femeilor care trecuseră prin viaţa (patul) lui (cel puţin aşa mi-a spus, nu l-am văzut niciodată!) . Mihail Sebastian afirma, pe bună dreptate, zic eu:
“Trebuie oarecare energie, anumită încăpăţînare pentru a ţine un jurnal – cel puţin la început, până te deprinzi, până găseşti tonul just. În definitiv, este ceva artificios în însuşi faptul de a ţine un jurnal intim. Nicăieri scrisul nu mi se pare mai fals. Îi lipseşte scuza de a fi un mijloc de comunicare, îi lipseşte necesitatea imediată.”. Am ţinut un jurnal în adolescenţă. Pot să spun chiar că “mă dedicam” lui cu responsabilitate. Îmi “puneam pe tapet”, cu toată sinceritatea de care puteam da dovadă, toate simţămintele, toate impresiile, toate dorinţele şi toate nemulţumirile. Practic, mă confesam mie. Până într-o zi. Poate că aceea a fost ziua în care m-am maturizat. Ziua în care am găsit pe cineva “lecturându-l” cu sârg. Acea persoană nu avea senzaţia pe care aş avea-o eu în faţa unui jurnal, senzaţia că mă aflu în faţa unui lucru nepermis, că aş comite o indiscreţie, o grosolănie. Unora le face plăcere a citi jurnale, aşa cum există o dispoziţie de a privi pe gaura cheii sau de a asculta la uşă. Să existe oare o plăcere în a cunoaşte însemnările personale ale altuia fără a avea senzaţia că produce o hoţie stânjenitoare? Nici măcar nu şi-a cerut scuze – i se părea ceva normal în a intra cu bocancii în intimitatea mea.
- Apoi am renunţat. Am realizat că, atâta timp cât este imposibil să găseşti un loc sigur pentru a-l feri de ochii celor curioşi, atâta timp cât trăim în preajma oamenilor, curiozitatea lor mă va face mereu să mă simt în nesiguranţă, atâta timp cât nu mai pot scrie tot ce simt, nu mai are rost. Într-un nou jurnal aş fi fost cu siguranţă falsă. L-aş fi scris ţinând cont că ar putea fi citit. Iar un jurnal citit nu mai este jurnal. Aşa cum, secretul este secret doar atâta timp cât îl ştii doar tu… . . Alte rubrici:
nu am tinut niciodata vreun jurnal, pentru ca am avut senzatia ca fac viata mea un afis public.
Aby, şi cei din jurul tău erau dornici de lectură, se pare!
Eu mă încadrez în ideile preconcepute despre bărbaţi din acest punct de vedere: nu am ţinut un jurnal, blogul este primul “jurnal” pe care îl întreţin!
Am tinut un jurnal pe vremea cand aveam 13-14 ani. Am scris acolo si despre prima mea iubire. Cand maica-mea si sora-mea au inceput sa citesca ceea ce-mi notasem eu, l-am aruncat in foc !
am teancuri de agende vechi pliiine ochi cu ganduri si povesti.
Sorin, este şi blogul un jurnal, dar fiind public, nu are caracteristicile unui jurnal intim… Ţine-te de trebă! Este ok!
Geocer… înţeleg perfect ce ai simţit! Invadarea personalităţii copilului este unul dintre defectele rudelor… ei cred că în felul acesta sunt siguri că “nu o iei pe căi greşite”… dar de fapt nu fac altceva decât să-ţi anuleze încrederea în ei…
Evergreen… şi nu ţi le lecturează nimeni? Sau nu îţi pasă?
Da, am ţinut un astfel de jurnal. Din clasa a VI-a până în urmă cu vreo 5 ani. Am adunat, în timp, aproape 50 de caiete de diferite mărimi (de la cele obişnuite, cu 24/48/100 de file, la cele studenţeşti), plus însemnări făcute pe foi A4 sau carneţele/agende. Jurnalul m-a ajutat foarte mult să mă descopăr, să mă analizez, să mă cunosc, să evoluez şi să-i înţeleg pe cei din jurul meu. Întotdeauna am spus că jurnalul era psihologul meu, pentru că în el scriam orice, oricând şi nu mă judeca niciodată. Prin clasa a VII-a s-a întâmplat ca mama să dea de el şi să-l citească mai mult de curiozitate. Am fost atât de supărată, încât nu a mai făcut asta niciodată. Am renunţat la jurnal în perioada în care l-am cunoscut pe cel care mi-a devenit soţ. Pentru că n-a mai fost nevoie să-mi încredinţez gândurile unui „martor mut“
de când mă ţin minte scriind am “jurnale”
mă citesc doar eu atunci când am nevoie de mine:))) să-mi dau câte-un “sfat”
blogul nu-l consider jurnal, al meu în nici un caz, e doar un pretext aşa cum am menţionat acolo în diverse comentarii ori contexte. şi el şi “eu”:)
In clasa a saptea ajunsesem la volumul 7
Un volum avea 200 de pagini. Apoi mi le-a gasit maica-mea si m-am oprit pana intr-a 9-a. Scriu mai rar, dar am un raft de biblioteca 
N-am avut niciodata un jurnal, din lipsa de consecventa. Eram tentata sa-l incep, dar il abandonam repede…
Niciodată Singură, chiar toate mamele fac acest lucru? Fără să vreau am rezultatele unui posibil sondaj: răspundeţi la întrebarea: “Mama voastră v-a citit jurnalul intim”?
Cella, e bine dacă nu ai în jur “cititori” nepoftiţi!
Andi…
altă mamă… cititoare!
Leo, după răspunsurile primite până acum, sunt tentată să îţi spun: bine ai făcut că n-ai avut!
Nu ştiu dacă toate mamele fac asta, dar au şi ele (cred) o motivaţie: să afle ceea ce-i ascunde copilul. Nu sunt mamă şi nu am trăit asemenea experienţe, dar cred că nu e uşor să accepţi că, dintr-o dată, copilul tău are secrete şi planuri pentru care nu-ţi mai cere sfaturi. Când mi-a citit jurnalul, mama mea era convinsă că am probleme la şcoală. Măcar, din acest punct de vedere, s-a liniştit apoi
Am avut un jurnal ( o gramada de caiete..) – de multe ori l-am folosit ca exercitiu de scriere, mod de descarcare, partener de dialog…Nu mi-a fost teama daca mi-l citeste cineva. De cand scriam aveam in gand ideea de a fi publicat ( pretentioasa idee, ce as fi avut eu atat de important de spus?) De curand chiar am intrebat-o pe mama daca mi-a citit ceva din caietele mele. Mi-a spus ca nu a fost niciodata tentata sa citeasca si chiar m-a certat cand eu nu am rezistat si am frunzarit jurnalul fiicei mele. Parinti si parinti…