Noaptea Iguanei

1. Stâncă şi val

Soarele dispăruse de pe cer de multă vreme. Şi nu pentru că ar fi fost ora apusului, ci din pricina furtunii care se apropia plină furie. Norii cenuşii căpătau forme ciudate. Dacă priveai cu ochii plini de imaginaţie ai unui copil, puteai distinge uşor un vârcolac ce se voia să-şi potolească setea sorbind dintr-o înghiţitură marea cea mare, un alt chip care, cu siguranţă ascunsese soarele în buzunarul vestei, precum şi o gură care sufla din ce în ce mai tare, provocând valurile să salte pe o muzică doar de ele ştiută – simfonia furtunii ce va să vină.

Marea, bătrână înţeleaptă şi atoateştiutoare, infinită pentru ochiul dornic şi totuşi cu graniţe atât de clare, stabilite tot de om… ea, marea cea neagră, îl ştie, îl aşteaptă, în cunoaşte. A învăţat să îi vorbească, a învăţat să îl asculte şi să-l certe. Pentru ea, norul este ca o perdea de după care ştie că va răsări soarele, şi, odată cu el, speranţa unei zile noi. Se scaldă în nor, precum norul şi vântul se scaldă în ea. Unirea lor, precum un dans al îndrăgostiţilor, un dans plin de puritate şi pasiune, îi face să se piardă unul în braţele celuilalt. Se contopesc şi se alintă, se desprind pentru o secundă, dar nu pentru a se despărţi, ci, din contră, pentru a-şi relua îmbrăţişarea de o mie de ori mai tandru şi de o mie de ori mai cu foc. Focul pasiunii arde acolo, între nor şi apă, între vânt şi mare. O împletire liberă, fără obligaţii pământeşti, fără întrebarea lui „ce va fi” sau a „ce-a fost”, fără promisiuni, adevăruri ori minciuni. Doar împletire, dans şi iubire pură…

Theea plecase din camera de hotel imediat după prânz. Nu cunoştea pe nimeni, nu avea nimic programat şi ţinea foarte mult la a-şi îndeplini cea mai mare dorinţă – să fie singură. „Escaladase”, cu teamă, ce-i drept, una dintre cele mai îndepărtate stânci şi, ore întregi, nu făcuse nimic altceva decât să-şi descarce sufletul în faţa mării. Pentru ea, de trei ani de zile, marea era totul: prieten şi duşman, iubire şi ură, speranţă şi deznădejde, credinţă şi disperare. Marea o asculta întotdeauna şi, chiar dacă încerca să o certe, reuşeau întotdeauna ca, la sfârşit, să se despartă prietene. Marea nu o judeca, nu o învinovăţea şi nu o privea cu ochii judecăţii aspre.

Era convinsă că, în afara mării, nimeni altcineva nu i-ar fi suportat atâtea lacrimi. Plânsese atât de mult încât uneori îşi închipuia că ea, marea, era cea care o alimenta cu lacrimi. Ea era izvorul ei. Pentru că fără lacrimi s-as fi simţit secată. Şi, dată ce-ar fi fost seacă, nimic n-ar mai ţinut-o pe picioare. Îi datora mult. Poate prea mult.

-          Aveţi grijă! Doamnă, aveţi nevoie de ajutor? Fiţi atentă aici, vă rugăm! Mă auziţi?

Până în clipa în care a auzit şuierul prelung al unui fluier, nu şi-a dat seama că ei i se adresau cei de pe dig. Având tendinţa de a se ridica, descoperi că după câteva ore de stat într-o poziţie oarecum imobilă, îi era greu să se ridice.

-          Doamnă, cu mare grijă! Este posibil să alunecaţi! Stânca este udă! Atenţie!

Cei trei bărbaţi de pe margine, pescari bătrâni păreau, nu aveau curajul de a se aventura până la ea. În schimb, încercau din toate puterile să o ajute.

-          Haideţi, doamnă, încercaţi să ajungeţi pe dig! Ce naiba aţi căutat acolo? Vreţi să vă sinucideţi?

-          Nu, Doamne fereşte! Dar… nici nu ştiu când a trecut timpul – n-am observat că a început ploaia!

-          Ce ploaie, doamnă, asta-i furtună în toată regula! Mai aveaţi puţin şi vă aruncaţi în valuri!

Cu destul de multă greutate reuşi să ajungă pe dig.

-          Cuţu’, vino aici! Las-o în pace!

Un maidanez – părea o corcitură reuşită cu un golden, se gudura pe lângă picioarele ei, încercând parcă să o facă să îşi revină din sperietura prin care trecuse.

-          Lasaţi-l, nu mă tem de câini!

-          Nu muşcă, e blând, dar aşa îi place lui să se bage în seamă! Daţi-i sandvişul ăsta! Veţi deveni prieteni! – şi îi întinse un sandviş care avea desigur o bucată de friptură la mijloc.

Cuţu nu aşteptă şi a doua invitaţie. Hăpăi pe nerăsuflate totul şi apoi reveni să mai ceară.

-          Gata, pomanagiule! Nu mai este! Mănânci acasă! Hai, marş!

Theea îl mângâie pe Cuţu, căci îi păru că simţea nevoia unei alintări.

-          Vă mulţumesc din suflet! Vă sunt recunoscătoare – m-aţi salvat! Cum mă pot revanşa?

-          Nu-i vorba de revanşă, doamnă! Bine că sunteţi întreagă! Să nu mai urcaţi pe stânci aşa departe. Nu ştii niciodată când se strică vremea! Noi om merge mai departe! Sănătatoasă să fiţi!

Până să se dezmeticească bine, cei doi plecaseră deja, însoţiţi de Cuţu, care zburda prin valurile de la mal precum un copil năzbâtios. Cum ploaia se înteţise zdravăn, se îndreptă în fugă spre camera de hotel în căutarea unui ceai cald. Uită şi de prosop, şi de toate cele pe care le avea cu ea.

I se întâmplase de foarte multe ori să treacă prin asemenea clipe – să se piardă în amintiri şi în gândurile ei triste, fără să mai realizeze trecerea orelor. Drumul până la hotel i-a demonstrat cât de mare a fost pericolul prin care a trecut – ploia şi vântul se înteţiseră atât de tare, încât pe şosea se vedeau “alergând” umbreluţele de la terase, scaune uşoare de plastic, iar apa deja-i ajungea până la glezne.

Era atât de întuneric, încât ai fi crezut că este noapte. Privi spre mare – din cauza vântului, nu o putea vedea bine, de fapt ce vedea, era o îmbinare a cerului negru-cenuşiu cu o apă ce aceeaşi culoare, învolburată, care dansa în ritmul tunetelor. De teama fulgerelor şi a obiectelor care zburau care-ncotro, se gândi că cel mai bine era să se adăpostească într-o cafenea.

Atmosfera din cafenea, departe de a fi apăsătoare, semăna mai mult cu nerăbdarea cu care se aşteaptă fiesta. Majoritatea celor din cafenea erau veniţi în vacanţă Îşi savurau cafeaua sau pizza privind pe geam din când în când, chemaţi fiind de tunetele zgomotoase.

-          Mâine o să facem plajă, vei vedea! Încerca un tătic să-şi liniştească băieţelul. O să fie o vreme minunată!

-          Şi o să facem din nou la loc castelul de nisip?

-          Da, tati, o să îl construim din nou!

-          Dar poate că nu s-a stricat. O să îl reparăm?

-          Da, dacă nu s-a stricat, o să îl reparăm. Dar trebuie să ştii că şansele să îl mai găsim acolo sunt foarte mici. Furtuna l-a dărâmat, cu siguranţă, deoarece era făcut doar din nisip. Să nu fii dezamăgit! O să facem altul mult mai frumos!

-          Tatiiii eu acum ce să fac? Mă plictisesc!

-          Ai putea să iei pixul acesta şi să faci o schiţă – cum vrei să construim castelul mâine!

-          Uau! Ce idee bună!

Îşi căută şi ea un loc la o masă, apoi comandă o cafea. Imediat ce ospătarul se îndepărtă de ea, îl rechemă:

-          Te rog frumos, iartă-mă! Anulează comanda, te rog! Cred că mi-am pierdut portofelul… Şi nu numai… Scuză-mă!

-          Nu-i nimic, doamnă, o cafea din partea casei! şi îi zâmbi complice.

-          Mulţumesc, am să trec mai târziu să mă revanşez!

O zi monotonă care s-a dovedit a fi până la urmă… plină de aventuri – fusese cât pe-aci să cadă în marea învolburată, udă până la piele, şi, peste toate, îşi uitase prosopul şi geanta de plajă în care avea, pe lângă o sumă infimă de bani şi cheia camerei de la hotel şi ceva mult mai important pentru ea: jurnalul… Nici măcar nu avea rost, pe o asemenea vreme, să încerce să se întoarcă – probabil că toate îi fuseseră luate de valuri…

După vreo oră furtuna începu să mai piardă din înverşunare – acum ploaia era stăpână deplină pe mare, nisip, alei şi oameni. Cerul se luminase şi părea că potopul va înceta curând. Imediat ce a prins o pauză a răpăieli, s-a hotărât să meargă la hotel – hainele ude i se lipiseră de corp şi fiori de frig îi dădeau târcoale.

Recepţia hotelului era mai animată ca niciodată: toţi angajaţii forfoteau prin hol – găleţi, mopuri, ligheane… apa intrase prin toate ungherele –

-          Mai repede, mai repede, dirija unul dintre ei – probabil managerul – repede, că se umflă lemnul! Ridică şi fotoliile alea de acolo, că se udă de tot şi mâine pot să le arunc! Hai, şi tu, ce stai să te uiţi, treci şi strânge apa!

Avu ceva de aşteptat până să poată explica ce boacănă făcuse. De fapt acesta era motivul pentru care nu s-a înfuriat că nu i se acordă atenţie.

-          Am şi eu o problemă, vă rog…

-          Da, spuneţi!

-          … am pierdut cheia… camera 214…

-          Să ştiţi că vom fi nevoiţi să schimbăm încuietoarea… asta vă va costa, desigur…

-          Am înţeles, este în regulă, dar… acum aş vrea să pot intra în cameră… sunt udă şi aş putea răci…

-          Da, vă rog să aşteptaţi două minute, vă rog…

Odată ajunsă în cameră, intră direct în baie. Deschise robinetul şi un val de spumă porni a se forma în apa fierbinte. Şi cum nu avea nici un ceai sau un alt panaceu pentru răceală, îşi puse whisky într-un pahar şi se lăsă pradă căldurii…

.
va urma…

.