Îl considerăm un refugiu. Doar lui putem să ne dezvăluim pe deplin. Ne vede când avem nervi, toane, când nu mai putem de oboseală. Dar ne cunoaştem într-adevăr aşa bine precum credem? Sau ascundem mai multe decât recunoaştem? Sunt laturi ale noastre pe care preferăm să nu le vadă? Ce s-ar întâmpla dacă, într-o zi, le-ar vedea?
Credem că ne cunoaştem destul de bine, că ne ştim speranţele, dorinţele… Ne agăţăm de poveştile pe care ni le spunem şi nu înţelegem că ar trebui să renunţăm la ele. Să nu mai credem că suntem invincibili. Să renunţăm la ideea că nu ne descurcăm singuri. Să renunţăm la poveşti. Dacă nu renunţăm la toate astea… cum putem merge mai departe?
Noaptea Iguanei
MORE THAN YOU KNOW
-
-
-
-
-
-
-
twitter
-
-
Starea vremii
click pe foto!
Data Sfintelor Pasti 2010 - 2025
Fazele lunii
DRAGOŞ SILIVESTRU – ACTOR
click pe foto!Medicale on line
Click pe imagine pentru medicina on line
De te-ncrezi în astre…
Orice preluare de text sau imagine de pe acest blog se va face doar cu acordul scris al autorului!Partenerul
8 Responses
You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed.
You can leave a response, or trackback from your own site.
Leave a Reply
Iguana, am renunțat demult la ideea că nu ne descurcăm singuri, dar e atât de uman, de cald și de reconfortant să ai la cine să apelezi, cu siguranța că vei fi sprijinit….Am întâmpinat atâtea refuzuri din partea unor oameni pe care i-am ajutat…dar m-am bucurat de atâta ajutor din partea celui de lângă mine, încât am un sentiment aproape religios vizavi de relația noastră. Și atunci, de ce să n-o cultivăm, dându-i aparența de interdependență? Eu zic că e atât de frumos!
Mulțumesc pentru poezia lui Nichita, oare o fi scris-o și pentru umilul meu tablou? O seară frumoasă!
Uf, complicat. Am trait de multe ori acel sentiment aproape religios de care vorbeste Mirela, dar am simtit si fragilitatea relatiei, de multe ori.
Cred ca nu ne cunoastem cu adevarat, pentru ca nici noi insine nu ne stim cu adevarat. Unde mai pui ca suntem altii in fiecare zi… Nu exsta nicio reteta, nicio cale dreapta. Poti incerca, si poti pierde sau castiga, e mica diferenta. Dar se poate si singur, fara nicio indoiala. Nimeni n-a murit din asta. Ba, uneori, e mai bine singur, decat un chin in doi.
1. Suntem (toti) imperfecti. Dupa ce O DATA te-ai dezvaluit partenerului/ei (ca sa nu fie in necunostinta de cauza) EU consider ca nu e gresit sa NU mai prezinti, sa maschezi aspectele care il/o deranjeaza – CARE ar fi motivul pt a-i provoca intr-una neplacere cu remarcarea unor aspecte pe care nu le agreeaza si pe care nu reusim (inca) sa le schimbam? ATENTIE – e bine SA NU VADA acele aspecte, NU sa-i fie necunoscute.
2. Interdependenta (si colaborarea) in cadrul cuplului consider ca este bine sa fie exersata atunci cand NU e strict necesara, cand partenerii s-ar putea descurca fiecare de unul singur, pe de o parte pt reverificarea continua a atasamentului, si pe de alta (MULT mai important) pt a fi SIGURI ca in cazul in care VA FI necesar sprijinul VOR FI CAPABILI sa sprijine si respectiv sa se lase sprijinit/a si sa conlucreze (chiar si tacit) pt rezolvarea problemei care necesita colaborarea/sprijinul.
Mirela: Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si succese si SA N-AI vreodata ocazia de a reveni la ideea ca TOTUSI uneori avem nevoie SI de ajutor.
Leo: Nu cred ca e de luat in considerare ipoteza “CHINULUI in doi” (decat daca esti masochist) – nu esti (un “esti” generic, impersonal) condamnat/a la un/o anumit/a partener/a cu care ai aceasta senzatie (cu atat mai mult daca senzatia este SI reciproca). EVIDENT ca se poate si singur (chiar daca mai greu), dar ideea este ca in doi e mai usor, e mai putin riscant si MAI ALES e firesc.
“Nosce te ipsum” nu e o idee noua, “bis in idem flumen non descendimus” la fel (sper ca ai notiuni de latina: “cunoaste-te pe tine insuti” si respectiv “nu cobaram de doua ori in acelasi riu” – cu intelesul ca RIUL o fi acelasi, dar apa din el se schimba curgand), dar (desi calea intr-adevar nu e dreapta ci e sinooasa si caracteristica fiecarei perechi) reteta – in principiu – exista (ca medie a solutiilor socialmente acceptabile). Daca in cazul celor doua persoane in cauza functioneaza ca atare sau trebuie modificata/adaptata – asta numai cuplul in cauza poate hotara. Dar incercarea e quasi-obligatorie (mai devreme sau mai tarziu). (Sa nu-ti doresti sa fii in pielea exceptiilor – atunci cand ajung sa li se apropie batranetea.)
1. Leo, multumesc pt aprecierile (oarecum) pozitive.
2. VictorCh este (dupa cum poate fi constatat si studiindu-i profilul Google) nu un psiholog, si nu un teoretician in domeniu, ci doar un inginer timisorean batran (varsta pensionarii se apropie vertiginos) despre care – in contextul prezentei “dezbateri” – se poate spune ca nu are studii formale in domeniul psihologiei dar care SI in acest domeniu a mai citit cate ceva (pt imbogatirea culturii generale) si care – mai ales – este un analist-psiholog amator PRACTICIAN.
Am recurs la aceasta metoda de studiu (al celorlalti si al propriei mele persoane) in vederea ameliorarii capacitatii de relationare in cele mai diverse imprejurari cu cei din jur apartinand unor categorii cat mai variate atat ca tipuri umane (varsta, sex, temperament, dotare intelectuala nativa, nivel si domeniu de studii, domeniu profesional, domeniu de interese, atitudine fata de religie, fata de politica, fata de viata sociala, etc), cat si ca tipuri de relatii care urmeaza sa fie stabilite (ca durata, ca domeniu, in ce calitate, etc).
Nu ma pretind a-toate-stiutor (nici macar specialist, cu atat mai putin expert), dar experienta de viata m-a invatat ca am reusit suficient de bine sa ma deprind ca pe de o parte mai mult sa intuiesc (analiza fulgeratoare, neconstientizata) “cu cine am de-a face”, decat sa determin aceasta prin analiza constienta, si pe de alta parte sa-mi adaptez cu destul de mult succes tipul de atitudine adoptat in vederea optimizarii relatiilor mentionate.
EVIDENT ca si eu ma mai insel (se mai insala ei si specialistii, expertii, da’-mi-te eu, ca doara nu-s infailibil, cum e considerat a fi papa – in calitatea sa de “reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant”), dar procentajul comparativ inclina covarsitor in favoarea succeselor in detrimentul “rateurilor”, mai ales ca m-am deprins sa las de la bun inceput o “marja de siguranta” (in aprecieri) relativ mare – in vederea compensarii unor eventuale abateri relativ neinsemnate de la tipologia intuita de mine – si in general mai sunt si prudent in abordare, “las loc de-’ntors”.
3. Poti sa fii linistita, nu “ma ofensez” atat de usor, dimpotriva – cam am tendinta sa reusesc sa discern erorile de comportamentul intentionat (sau nepasator) ofensator.Mai “gust” si cate o gluma (sau chiar si tachinare) reusita (chiar si pe seama mea), atata timp cat este facuta in cadrul unei atitudini generale (reciproce) de respect civilizat ca idei si decent si non-violent in modalitatea de exprimare.
4. Acest tip de “quasi-masochism” este mai degraba specific tinerlor in goana lor disperata (constientizata sau nu) pt acumularea de informatii si cunostinte atat referitoare la ei insisi cat si la ceilalti si la fenomenele vietii in general. In acest context – da, exista suficient asemenea “masochism” in jur. Este insa oportun sa apara cat mai curand intelepciunea adusa de ceea ce invatam din experienta (preferabil a altora, dar din pacate mai mult dintr-a noastra proprie) care macar sa pondereze – daca nu sa modifice cu totul – atitudinea noastra fata de acest pseudo-masochism (preferabil inainte de dobandirea unui loc de munca stabil si – MAI ALES – inainte de aparitia copiilor).
P.S. Off-topic: PLEASE posibilitatea de abonare prin mail la comentarii (macar la cele ulterioare propriului comentariu)! (Era “sa scap” raspunsul lui Leo!)
Multumesc!
Iar cand nu i te poti dezvalui pe deplin? Si cand simti ca intre voi e o competitie absurda si epuizanta? A cui e vina?
[...] http://www.noapteaiguanei.ro/?p=3920 [...]
[...] că, desfăşurarea, autoapărării, o prevăzusem /conştientizasem, prin exerciţii repetate de vizualizare, ca o practică de stăpânire a pălăvrăgelilor [...]