În jurul meu toată lumea spune că trebuie să căutăm să iertăm şi să uităm. În fapt, cei mai mulţi poartă ranchiună şi stau supăraţi. Sau “iartă” doar verbal. “Nu există să încerci, ci doar să reuşeşti” -mulţi încearcă, însă puţini, din păcate reuşesc cu adevărat… Spiritul compasiunii, al înţelegerii şi iertării este undeva, în noi. Toate sentimentele ard în noi precum focul. Ne uităm în foc şi… ne simţim singuri în faţa deciziei… “A greşi e omeneşte, a ierta este divin” – Alexander Pope Fiecare pas greşit este o altă şansă de a ne maturiza, de a schimba ceea ce se poate schimba şi de a accepta lucruri ce păreau inacceptabile. Putem noi înşine să corectăm paşii noştri şi ai celorlalţi? Stă în puterea noastră a ierta?
De regula (nu fara exceptii) -daca nu staruiesti sa te incrancenezi – iertarea aproapelui devine relativ usoara, in special dupa trecerea unei cantitati apreciabile de timp. De multe ori insa e MULT mai greu sa te ierti pe tine insuti (chiar si MULT retroactiv).
Solutia optima (dar nu intotdeauna realizabila) este ca la sfarsitul “pataniei”, dupa linistirea “valurilor” (atat subiective cat si real-obiective) cauzate de aceasta, sa tragem linie si intai “sa adunam” ce am invatat din cele intamplate, si apoi sa stergem cu buretele ceea ce se afla deasupra liniei (intamplarea ca atare, cu reactiile noastre la ea si cu influenta ei asupra noastra si/sau a altora) si sa pastram neuitata doar invatatura dobandita.
P.S. Ce s-a intamplat de in ultimele zile postezi consecutiv tot ACEST gen de aerticole? Ai trecut printr-un moment mai delicat? Vreun eveniment care te-a pus pe ganduri?
Sau poate ai intrat intr-o perioada din viata cand ai terminat o etapa si urmeaza sa incepi o alta, si acum e momentul pt introspectiune si analiza si pt stabilirea viitoarei directii de devenire si/sau a viitoarei linii de conduita?