Dragă Maria, Marian…
“Îţi doresc din tot sufletul să ştii să lupţi când vrei să ai, să nu regreţi când pierzi sau dai, să poţi urca când alţii te coboară, să poţi să înduri când alţii te înşală, să poţi zâmbi când inima îţi plânge, să-ţi fie cald chiar dacă afară ninge, să poţi avea dorinţa chiar dacă sunt clipe care trec în nefiinţă, să poţi trăi când lupta e pierdută, să ai în viaţă tot ce sufletul îţi cere: credinţă, dragoste, plăcere… ”
LA MULŢI ANI!



































ŞI O DEDICAŢIE MUZICALĂ DIN SUFLET:
Considerată ocrotitoarea săracilor, la 14 octombrie, în fiecare an, Biserica Ortodoxă de pretutindeni o prăznuieste pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. În mod deosebit ea este cinstită în Moldova, întrucat de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi.
Este cunoscută în popor şi sub numele de “Sfânta Vineri” sau “Vinerea Mare”.
Cuvioasa Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI- lea. S-a născut în Epivat (azi Boiados) în Tracia, pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Părinţii ei erau oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie. Parascheva şi-a petrecut anii copilăriei în casa părinţilor sub ocrotirea acestora.
Se spune că, pe când avea zece ani a auzit citindu-se într-o biserică cuvintele Mântuitorului: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34)”. Aceste cuvinte au impresionat-o atât de mult, încât şi-a împărţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a făcut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor ei. După trecerea câtorva ani, şi-a părăsit părinţii şi “frumuseţea acestei lumi”, retrăgându-se “în adâncul pustiei”.
S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului, oprindu-se la mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea, unde a rămas vreme de cinci ani. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile pe care le-a străbătut şi Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi cu rugăciunea, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Maria Egipteanca sau ca atâţia alţi ostenitori spre cele duhovniceşti.
Într-o noapte, pe când avea cam 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: “Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. Fără de voie lăsă pustia şi se întoarse. În biserica Precistei ce este în Vlaherna şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: “N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… Am umblat în pustie, pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că altă nădejde nu am”. Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivat, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. Acolo trudă către trudă şi durere către durere adaugă, cu post şi cu nedormire pe sine se înfrumuseţa…, cu lacrimi pământul uda şi aşa se ruga: “Doamne Iisuse Hristoase, caută din locaşul Tău cel Sfânt; am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toata viaţa mea. Şi acum, îndură-te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi-a dat astfel sufletul. A fost îngropată ca o străină, nimeni neştiind cine era.
Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie, iar trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au aruncat la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo, a rugat pe niste creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească. Săpând deci o groapă, “aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului.
Dar în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a aratat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de îngeri, iar unul dintre aceştia îl mustră pentru că n-a scos din groapă trupul Cuvioasei Parascheva. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis şi care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva – i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva la loc de cinste. În aceeaşi noapte, o credincioasă pe nume Eftimia a avut aceeaşi vedenie.
Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au înţeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt şi l-au aşezat în biserica Sfinţii Apostoli din Epivat. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Se spune ca dreptcredincioşii creştini din Epivat au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit parinţii ei şi unde văzuse ea însăşi lumina zilei. Vestea despre acestea s-a răspândit în toata Peninsula Balcanică şi în Asia Mică, încât mulţi credincioşi greci, bulgari şi valahi din aceste locuri se îndreptau spre Epivat ca să se închine la cinstitele ei moaşte.




