În ţara în care astfel de articole au ajuns să fie Read the rest of this entry » Noaptea Iguanei
MORE THAN YOU KNOW
-
-
-
-
-
-
-
twitter
-
-
Starea vremii
click pe foto!
Data Sfintelor Pasti 2010 - 2025
Fazele lunii
DRAGOŞ SILIVESTRU – ACTOR
click pe foto!Medicale on line
Click pe imagine pentru medicina on line
De te-ncrezi în astre…
Orice preluare de text sau imagine de pe acest blog se va face doar cu acordul scris al autorului!Archive for the "De fiecare zi" CategoryPe trecerea de pietoni
În ţara în care astfel de articole au ajuns să fie Read the rest of this entry » Altruism… gratuit
“Nu poţi să stai în cap în sufiecient de multe feluri încât să le faci pe plac tuturor…şi când, totuşi, vei încerca, tu vei fi cel nefericit şi nu vei reuşi, oricum, să le faci pe plac.” Abraham Lincoln . De dragul câtor clipe de linişte n-aţi preferat să vă ţineţi naibii gura şi să încetaţi să vă mai spuneţi nemulţumirile? . Din dorinţa de a avea “pace” în jur, de câte ori nu le-aţi făcut pe plac celor despre care n-aţi putea spune decât că vă mănâncă sufletul zi de zi, clipă de clipă? . Aveţi impresia oare că v-aţi făcut un bine acţionând astfel? Vi s-a părut vreodată că gestul vostru altruist – necunoscut, de altfel – v-a fost cumva recunoscut? Pentru că da, “lor” le-aţi făcut cumva un bine – dar unul despre care ei nici nu ştiu… . V-aţi privit în oglindă şi aţi avut impresia că “imaginea” de “dincolo” vă spune “mulţumesc” pentru nimicul de nimic de care sunteţi atât de mândru? . Vă simţiţi împlinit ştiind că le-aţi făcut pe plac? Sau, oare, v-aţi simţi muuult mai bine ştiind că aţi făcut pe placul propriei persoane? . Cui arătaţi mai mult respect? Celor din jur ori VOUĂ? .Problemele rămân acasă
“- Eu nu mai pot! M-am săturat! O să mă duc naibii într-o zi şi o să scăpaţi toţi de mine! Am o viaţă nenorocită! Sunt înconjurat de dobitoci şi idioţi! Nu mai suport, să fie clar!”
:
Cam aşa-şi salută unii dintre colegii de serviciu partenerii de muncă.
Şi dacă nu s-au certat cu soţul sau soţia la culcare ori trezire, în mod sigur i-a călcat careva pe bombeu în 143 la prima oră. Iar dacă au scăpat şi de călcatul pe bombeu, sigur că vreun rahat “plantat” pe trotuar de-un hămăitor nesimţit a fost atras de condurul dumnealor.
.
Sunt întâmplări minore, ridicate la rang de “ştirea zilei”, şi iată cum, fără nici o avertizare, biroul devine tam-nesam o “antenă” a nervilor matinali ori o “pro”-nevroză a celor ce-au ratat deunăzi telenovela ori meciul din pricini doar de ei considerate conspiraţioniste.
..
Dar uite cum, este de ajuns o singură scenă de genul acesta pentru a reuşi să distrugă ceea ce se anunţa a fi o zi “normală”. Normală însemnând în viziunea mea o zi în care fiecare-şi vede de treaba lui, în care se mai ciondăneşte iXuleasca cu fiXulescu pentru că cineva a greşit decontul ori a întârziat mai ştiu eu ce termen.
Normală însemnând probleme de serviciu rezolvabile şi fără noi încărcături negative descărcate la “poarta raiului” la prima oră.
.
Sunt convinsă că problemele proprii – mici ori mari – sunt cele mai importante pentru noi. Sunt oameni care, aflând de problemele altora, au tendinţa de a le minimiza considerând că “alţii au probleme mult mai mari”…
Sunt de părere că este de preferat în viaţă să ne lăsăm acasă problemele de acasă şi la serviciu pe cele de serviciu.
Plânsul pe umărul colegilor de serviciu ori “transferul” stărilor tensionate dintr-o parte într-alta nu fac decât să distrugă atât relaţia la locul de muncă, dar şi pe cea de acasă, atunci când uităm că programul s-a terminat…
.
Ne putem asigura, sunt convinsă, mult mai multe clipe liniştite şi pline de armonie păstrând o “linie de mijloc” între casă şi serviciu.
“Nefericirea înseamnă întotdeauna pierderea unei surse exterioare de fericire. Nefericirea nu este altceva decât o criză declanşată de o dependenţă. Că suntem dependenţi de un obiect, de o fiinţă sau de un set inflexibil de principii, tot dependenţă se numeşte. Cu cât motivul fericirii noastre este mai interior, cu atât este mai stabil. Evoluţia spiritului s-ar putea defini în acest context prin eliminarea treptată a dependenţelor şi interiorizarea din ce în ce mai spontană a motivelor de bucurie.” A. Untu – “Arta de a trăi”Pe tine te trage curentul?
Mă dor urechile din pricina curentului din metrou. . Conform definiţiei de dicţionar, curentul este un flux de aer care se află în mişcare, dintr-un loc în altul, în urma unei diferenţe de temperatură. Curentul se simte în mod natural, de exemplu, atunci când deschidem o uşă de la cameră, sau când mergem cu geamul la maşină deschis. .. Ce înţeles dau eu acestui “m-a tras curentul” – despre care unii cred că nu este altceva decât o manifestare a ipohondriei? Eu descriu o suferinţă, o durere, o inflamaţie localizată în anumite părţi ale corpului – urechi, ochi, gât, spate, cap – cauzată de un curent de aer. . Sunt conştientă şi eu de faptul că sunt oameni şi oameni. Unii – care nu păţesc nimic niciodată nici dacă stau în permanenţă în curent, şi oameni cu un sistem imunitar mai fragil, oameni mai sensibili, care se pot îmbolnăvi mai uşor dacă nu se protejează în asemenea condiţii. . Nu este necesar să existe neapărat un vinovat pentru o sensibilitate – eu sunt convinsă că ne naştem mai sensibili sau mai puternici şi, cel mult, putem ameliora această “moştenire” – dar niciodată un om sensibil – orice ar face, nu îl va putea “ajunge” pe cel născut puternic. . Ştiu, o alimentaţie sănătoasă, sportul practicat cu regularitate, în special în aer liber, sunt factori ce aduc un plus imunităţii noastre DAR, odată născut cu un “minus”, nu ştiu cât de mari sunt şansele ca “minus” să devină “plus”. . Acum… vă întreb şi eu… voi ce înţelegeţi prin “a trage curentul”? Este doar o vorbă aruncată din popor sau vedeţi în ea şi ceva serios? Pe voi vă trage curentul? Sau… v-a tras curentul în trecut şi aţi reuşit să treceţi peste asta în vreun fel? Cunoaşteţi alte modalităţi decât cele de mai sus de a trece de la “minus” la “plus”?Rezumat
În timp ce făceam “săpături” pe ici - pe colo, în speranţa de a găsi pe undeva mură-n gură sfârşitul filmului “Cold Mountain”, film pe care (din nu spun ce motive) nu am putut să-l văd pân’ la capăt, dar mă rodea rău de tot grija finalului său… iată ce-am descoperit:
..“Site-ul “I Love Books” a declanşat o mică furtună în presă printr-un fel de concurs ad-hoc destinat vizitatorilor; anume, cei care vizitează site-ul au inventat un joc simplu – jocul are o singura regulă: se ia o carte – oricare – şi se cere să se rezume în cel mult 25 de cuvinte.”
Iată numai câteva exemple de cărţi ale căror “rezumate” au fost prezentate:
“Biblia”: “
Capitol introductiv bun. Personajul principal intra in scena pe la jumatate, dar moare devreme. Niste porunci de bun-simt (nitel invechite, totusi). Sfirsit cutremurator. Cam prea deschisa la interpretari.”.
“Mindrie si prejudecata” de Jane Austen: “O femeie cu principii inalte care nu e asa de superficiala ca sa cedeze banilor si farmecului fizic il alege tot pe tipul misto si sexos.”
.,
“In cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust: “Tipul se trezeste, maninca o prajitura, se gindeste la fel de fel de chestii si se face scriitor.”
.
“Ferma animalelor” de George Orwell: “Zoofilia si politica sint totuna. Undeva pe la mijloc se intimpla ceva nasol.” O alta varianta: “Toate revolutiile isi devoreaza copiii, mai ales pe aia care au gust de pui.”.
Acum… nu ştiu ce să zic, dar am şi eu o rugăminte… îmi poate povesti cineva finalul filmului?
.
Şi… dacă cineva doreşte să mă îmbie la a vedea vreun film anume ori către vreo carte… dacă o povesteşte, îi sunt recunoscătoare…
.
Hai vă pup şi… lectură/vizionare plăcută!
Animăluţe cam “jeguţe”
Fotografia de mai sus am “cules-o” de pe google… Şi nu pentru că nu aş fi fost în stare să fac şi eu una. Am vrut, dar am văzut-o pe “paznica” animăluţelor umblătoare din AFI Palace Cotroceni alergând spre o doamnă în clipa în care a încercat să imortalizeze creaturile.
- NUUUU!!! Nu aveţi voie să le fotografiaţi! Este interzis!!!
- De ce?
- Aşa, nu este voie!
- Unde scrie?
- Nu scrie nicăieri, dar nu aveţi voie!
În clipa aceea, văzând-o atât de înverşunată, mi-am pus întrebarea (logică, zic eu!) “de ce mama naibii nu are lumea voie să fotografieze nişte biete animale de pluş?”
.
Singurul răspuns pe care mi l-am putut oferi este acela că sunt atât de jegoase acele animăluţe – destinate de altfel plimbării copiilor – încât dacă, din greşeală, le-ar vedea cumva cei de la Protecţia Consumatorului, firma unde este angajată domnişoara vehementă ar cam fi amendată (şi, sincer, ar cam merita-o!)
.
Oricum, eu i-aş ruga pe părinţi să le solicite amabililor “propitari” de animăluţe umblătoare să cureţe bietele pluşuri înainte de a-i plăti (destul de scump) pentru a le îmbolnăvi copiii…
Priveşte-te!
Ceilalţi sunt doar imaginea ta în oglindă.
.
Atunci când iubeşti un om, o faci pentru că vezi în el ceva ce îţi place la tine însuţi.
.
Atunci când îl respingi, o faci pentru că îţi arată ceva ce urăşti la tine însuţi.
Imaginaţie
Logica te va duce din punctul A în punctul B.
Imaginaţia te va duce oriunde vei vrea.
Ştiu - şi îmi cer scuze pentru asta celor ce mă vizitează – ştiu, un articol înseamnă mult mai mult decât ceea ce postez eu. Ar fi tare frumos să scriu şi eu câte un articol adevărat. Dar, – şi asta nu este o scuză – lipsa timpului mă forţează să postez doar crâmpeie de suflet. Pentru că, aceste citate, postate cred unii pentru a umple pagina, nu sunt simple vorbe în vânt. Ele chiar îmi caracterizează adesea simţămintele – sunt vorbe ce îmi merg la suflet.
.
Astăzi vă îmbrăţişez. Imaginaţi-vă o lume pe placul vostru. Imaginaţia vă permite orice.
Dragoste nesfârşită
Se spune că sfârşitul adevăratei cunoaşteri este dragostea nesfârşită.
.
Astăzi iubesc! Iubesc până la cer şi înapoi! Iubesc tot ce mă înconjoară!
Vă iubesc pe toţi! Vă doresc o zi minunată!
Rebel
“A tras un cerc şi m-a lăsat afară, eretic, un rebel şi de ocară.
Însă isteţi, iubirea şi cu mine l-am învins: am tras un cerc în
care l-am cuprins.”
Cui îi pasă?
“Oamenilor nu le pasă cât de multe ştii,
până nu află cât de mult îţi pasă…”
.
De câte ori nu ne-am lovit oare în viaţă de acest lucru?
Mie îmi pasă – chiar foarte mult – sau chiar prea mult, uneori. Şi sunt fericită că-mi pasă.
.
Iar cine îşi doreşte să ştie cât şi ce ştiu, va avea şi răbdarea de a mă asculta.
.
De fapt… nu îmi pasă cât le pasă altora de mine. Îmi pasă de cât îmi pasă mie de alţii…
Surâs
“Surâsul a fost inventat de un om care nu voia să se certe”…
.
Eu urăsc să mă cert. Nu zâmbesc prea des. Dar mă voi strădui să o fac…
Partea întunecată a sufletului meu
Orice om pe lumea asta are părţi ale sufletului pe care le ştie doar el. Întunecate ori nu, foarte rar sunt arătate “publicului larg”. Şi, când face acest lucru, de cele mai multe ori o face fie doar în faţa celor mai apropiaţi, fie, din contră, în faţa celor ce nu îl cunosc. Anonimatul îi face pe mulţi să se simtă mai… în largul lor în a se “deschide”. Şi, mai este o categorie – cei ce nu-şi dezvelesc sufletul decât în faţa oglinzii! Ba nu! Mai există şi altfel de oameni! Aceia care nici măcar în faţa lor nu-şi dezgolesc pe de-a-ntregul sufletul… . Azi, mi-am dezvelit sufletul – partea aceea întunecată, pe care nu o văd nici măcar eu. Îmi trebuie puţin exerciţiu pentru a-mi putea studia singură această părticică – de fapt “parte” – căci nu e chiar atât de “mititică”… . De ce nu îmi răscolesc mai des această parte întunecată a sufletului? * De teamă să nu descopăr ( a nu ştiu câta oară) că-mi este teamă (veşnica mea teamă!) de a nu-i supăra pe cei din jurul meu… ? * De teama privirilor critice ale celor ce mă privesc şi mă judecă? * De teama de a nu-mi vedea defectele în privirile celor de lângă mine? * De teamă că aş putea face (atât de rar, de altfel!) ŞI ceva ce îmi doresc eu cu adevărat - aşa cum şi când şi ce doresc şi să fie vorba numai şi numai de dorinţa mea… ? * De teamă că aş putea fi şi independentă? * De teamă că aş putea descoperi că nu mă iubesc îndeajuns pentru a putea fi iubită mai mulţi de alţii? Nu ştiu. Încă (mă) mai întreb. Poate voi afla. Sigur voi afla. Tu vorbeşti cu tine? Tu îţi cunoşti partea întunecată a sufletului tău? O poţi arăta şi altora? E uşor?Nu râdeţi de cei bolnavi!
Suntem, din păcate tot mai des, înconjuraţi de persoane bolnave. În mijloacele de transport în comun, pe stradă ori în magazine, ne lovim la tot pasul de astfel de oameni. . Unii sunt paşnici. Stau şi te privesc în gol. Târăsc sacoşe murdare prin oraşul jegos în care de cele mai multe ori se integrează perfect. Alţii sunt violenţi. Extrem de violenţi. Dar cei “normali” râd. – (cine se simte “normal” să ridice o mână!!)… Da, intră în polemici cu bolnavii mintal, îi provoacă şi, de cele mai multe ori le induc adevărate crize. . Oameni buni, bolnavii mintal sunt periculoşi. Nu sunt personaje de la circ. Atunci când au crize, EI vă pot da în cap. În momentul în care devin violenţi, EI sunt în stare de orice. Nu mai râdeţi de EI! Au nevoie de ajutorul vostru, nu de rânjete ori ironii. Au nevoie de tratament şi nicidecum de cuvinte înjurioase. .. Copil fiind, una dintre lecţiile primite de la părinţi suna cam aşa: “Să nu râzi mamă niciodată de oamenii bolnavi. Ei nu sunt vinovaţi pentru că sunt aşa cum sunt”. . Din păcate, zi de zi descopăr că nu foarte mulţi dintre cei printre care trăiesc au primit această lecţie. Sau, dacă au primit-o, nu ţin cont de ea. . Mi se pare degradant. Cu adevărat înjositor. Pentru cei “normali” – căci cei ce râd se consideră a fi normali. Şi poate sunt. Dar nu prea educaţi. .Ruşinică, Metrorex!
De ce trăiam eu cu impresia că noţiunea de abonament lunar este echivalentă obligatoriu şi cu un număr nelimitat de călătorii? . Pentru că am uitat în ce ţară trăiesc, probabil… .. Şi de ce oare mă aşteptam ca, odată cu anunţul scumpirii călătoriei să fim înştiinţaţi şi de limitarea numărului de călătorii? . Acum, precum pisica, voi muri şi eu de curiozitate… cum îmi numără Metrorex (ouăle) călătoriile? Şi, mai ales, cum ştiu şi eu, fraier posesor de abonament lunar, la câte călătorii mai am dreptul? . Care va să zică, până la urmă cât să fie oare scumpirea? 8%?- cartela de 2 calatorii: 3,00 lei
- cartela de 10 calatorii: 9,00 lei
- abonament lunar cu numar limitat de calatorii(62 de calatorii): 27,00 lei
- abonament de o zi: 5,50 lei
Dupa parcurgerea etapelor tehnice de tiparire si codificare, vor fi puse în circulatie alte trei tipuri de titluri de transport cu umatoarele tarife:
- abonament lunar cu numar nelimitat de calatorii: 50,00 lei
- abonament saptamanal cu numar nelimitat de calatorii: 15,00 lei
- cartela de weekend : 6,00 lei”.
Iritantul şi… calmantul
Sunt oameni în preajma noastră care ne irită. Degeaba. Sau poate cu folos. Pentru ei. Sunt persoane impulsive. Foarte impulsive (nici nu mai verific dacă “impulsiv” are grad de comparaţie…). Îţi apar în cale dis de dimineaţă şi te “atacă” – au probleme, nimeni nu îi înţelege, toată lumea este neagră în jurul lor. Vor ajutor – dar nu îl cer. Vor înţelegere şi compasiune dar nici măcar nu observă faptul că deja le este oferită. Uneori sincer, alteori… aşa… – doar-doar or tace… * În schimb, există oameni atât de buni şi de blânzi, încât ai impresia că pentru ei totul este roz. Îi priveşti şi te bucuri că mai există şi oameni fericiţi. Dar te întrebi vreodată? Sunt ei oare cu adevărat fericiţi? Nu au şi ei probleme? . Ba da. Au. Şi, uneori, chiar foarte mari. Într-o dimineaţă am fost şocată să aflu despre gravele probleme prin care trece o astfel de persoană. Inimaginabile. Un copil la vârsta adolescenţei, lovit de o boală incurabilă şi multe alte griji nebănuite. Nu ştiam nimic. Îmi părea veselă şi fericită. Şi asta pentru că, retrasă şi calmă fiind, ştie să îşi păstreze durerea în suflet. * Nu ştiu de câte ori descărcarea în public a problemelor personale aduce vreo alinare. Cert este că, în ceea ce mă priveşte, prefer să mă aflu în compania celui calm şi blând. Asta poate datorită senzaţiei de bine transmisă de atitudinea sa publică pozitivă. Şi, poate că reflectând, îmi voi putea reprima la rândul meu pornirile impulsive. Nu-s ele multe, dar am înţeles că pot dăuna celor din jur…Thomas şi prietenii săi
Personajul Thomas a fost creat acum 65 de ani. În 1945, a apărut prima carte cu celebrele personaje, numită “The Three Railway Engines”. Poveştile au fost create în Birmigham (Anglia), de către reverendul W. Awdry, care îi spunea fiului său, bolnav de rujeolă, poveşti despre trenuri pentru a-l înveseli. Tatăl a construit apoi un tren de jucărie din lemn, care a primit numele Thomas..
.
Inspiraţia a venit de la şuieratul locomotivelor pe care reverendul le auzea pe linia de cale ferată, aflată în apropierea casei, imaginându-şi că fiecare avea personalitate. Poveştile au fost scrise pe bucăţi de hârtie şi, cu timpul, Awdry a desenat şi a dat viaţă locomotivelor cu feţe şi atitudini diferite.
.
În 1982, producătorul Britt Allcroft le redescoperă pe locomotivele cu personalitate şi le lansează într-un serial TV. Prima voce a lui Thomas a fost Ringo Starr, urmat apoi de Michael Angelis, Michael Brandon şi chiar Alec Baldwin.
.
Thomas este o locomotivă agitată şi sensibilă care „locuieşte” pe insula Sodor şi care adeseori intră în tot felul de belele. Aceasta i se întâmplă de obicei datorită dorinţei lui de a face lucrurile foarte bine.
.
“Thomas şi prietenii săi”este un filmuleţ care îi invită copiii să intre într-o lume a imaginaţiei purtaţi pe şinele trenuleţelor şi fermecaţi de cuvintele poveştii.
.
Prietenii deosebiţi ai lui Thomas sunt, printre alţii, Controlorul Gras şi locomotivele Gordon cel mândru, Percy- voiosul, Moody cel plin de toane şi săritorul Edward.
.
Aventurile şi glumele simpaticelor personaje oferă copiilor (şi chiar şi adulţilor!) lecţii de viaţă, lecţii de prietenie şi devotament.
.
Pentru cei ce nu au făcut cunoştinţă încă, Thomas poate fi văzut zilnic de la ora 20,00 pe programul de desene animate „JimJam”.
. Sursa: www.ro.jimjam.tv, www.evz.ro
Lenea prostiei
Cică lenea, ca şi prostia de altfel, ar fi molipsitoare.
.
De la un timp toată lumea (inclusiv eu!) suferă de… oboseală – astenia de toamnă să fie oare cauza? – ori prea mult stres şi griji, ori revenirea din dulcele concediu, ori… lenea cea molipsitoare…?
Ştiu şi eu ce să zic? Acum… orele fiind taaare mititele, eu una mor de somn. Am şi motiv – zic eu – bestiuţa de fiu-meu nu vrea să adoarmă seara şi pace. După ritualul băiţei fierbinţi, plină de „plici-plici” – chestie care, speram eu, îl va obosi îndeajuns încât să doarmă neîntors ore în şir, (asta după o plimbare zdravănă pe jos şi o joacă „zbenguită” în parc), monsieur David are un chef nebun de… vorbă. „Vorbă” vine vorba – căci discursul ţinut cu patos şi, recunosc, plin de seriozitate, îl ţine, invariabil, „pe limba lui” – adicătelea el vorbeşte – el înţelege. Pe mine doar nu mă lasă să dorm. Căci… ce grijă are m’nealui a doua zi? – păpică, plimbărică, joacă şi… somnic (de care vreau şi eu să am parte, dar… of, of, of… s-a dus vremea când EL era în burtică şi mami era musai să se odihnească!)
***
Acum… cu lenea să zicem că am stabilit cât de cât ce şi cum. Dar cum stau oare lucrurile când vine vorba de prostie? Să fie şi ea oare molipsitoare? Şi dacă da, există oare modalităţi de prevenire sau tratament? Păstrarea distanţei faţă de potenţialii purtători ai acestui nemilos virus ar trebui să fie suficientă. Dar ce te faci când „virusaţii” te împresoară din toate direcţiile? Când te simţi copleşit de atâta prostie, ai oare vreo scăpare?
.
Până una, alta, mă împac şi eu cu gândul că lenea este, pare-mi-se mai scuzabilă decât prostia şi… vă doresc o zi chiar dacă mai… leneşă, cel puţin fără prea mulţi proşti în cale!
.
Ştiţi ce mi-aş dori eu? Ca şi prostiei să-i fie din când în când lene! Există oare acestă şansă?
Mi-e dor de Medelenii copilăriei mele
Ionel Teodoreanu este romancierul iubit al copilăriei mele. Numele romanului este dat de către moşia familiei Deleanu, moşie unde are loc cea mai mare parte a acţiunii – Medeleni. Dănuţ, Olguţa şi Monica sunt cele trei personaje de care cu greu te poţi despărţi după ce ai apucat să le cunoşti din paginile cărţii. Dănuţ este băiatul calm ce nu se pierde cu firea decât din pricina surorii lui mai mari, Olguţa, un drac de fată, “un amestec de puritate şi înclinaţii spre mici răutăţi”cu care se află într-o permanentă luptă – lupta copilărească a doi copii cu personalităţi diferite. Monica, fetiţa blândă şi bună la suflet, este “sora” adoptată de familia celor doi, îndrăgostită în tăcere de Dănuţ, cel care nu înţelege acest lucru decât foarte târziu, la timp însă pentru a se căsători şi a trăi fericiţi. Sfârşitul romanului este trist – Olguţa, îndrăgostită de Vania, un bărbat diferit şi mai în vârstă decât ea, descoperă că este bolnavă de cancer şise sinucide. De ce vă povestesc romanul copilăriei mele? Pentru că astăzi este 14 septembrie – ziua în care Olguţa şi-a hotărât viitorul. Din ziua în care am terminat de citit cartea, acest 14 septembrie mi-a rămas acolo, undeva, în suflet şi, în fiecare an îmi aminteşte de Olguţa. Dacă nu aţi citit acest roman, vă îndemn să o faceţi. Nu veţi regreta, vă asigur!Emoţii ca-n prima zi!
Am avut dis de dimineaţă plăcerea de a participa la deschiderea anului şcolar. Am privit mulţimea adunată în curtea şcolii cu ochiul unui “reporter”. Unul neutru. . Deşi presa a tot vehiculat protestul cadrelor didactice pricinuit de scăderea drastică a salariilor, eu am descoperit, la şcoala vizitată, doar profesori amabili. Îşi urau unul altuia “un an mai bun”, mângâiau frumuşel copilaşii pe creştet şi preferau a-şi spune ofurile departe de lumea copilăriei – pentru ei totul trebuie să fie perfect. Nu se făcea, parcă, a strica emoţia primei zile de şcoală a unor copii nevinovaţi cu problemele adulţilor… . Şi pentru că majoritatea era formată din ţânci ce păşeau în clasa I, emoţiile s-au dovedit a fi cu atât mai mari. Discursul directorului – un domn aflat la a doua tinereţe, cu o personalitate ce emana şi cerea foarte mult respect, a fost ascultat cu mare atenţie. În timpul slujbei religioase, copiii aveau cred acel sentiment de pioşenie pe care doar în biserică îl mai întâlneşti. Un băieţel îmbrăcat în costumaş negru şi cu papion la gât aranja de zor cu mândrie şi multă grijă celofanul roşu cu care era îmbrăcat buchetul de trandafiri albi. Una dintre fetiţe, deoarece avea mâna dreaptă cu buchetul de crizanteme, se închina de zor cu mâna stângă, murmurând într-un aproape “amin”… . Când cei mici au fost invitaţi în clase, împreună cu părinţii lor, colegii lor de clasa a IV-a le-au făcut un pod de flori şi le-au urat cu voce tare “bun venit”. . Un singur pici era mai trist. Întârziase. Iar mama lui, nervoasă nevoie mare, îl îmbrâncea cu putere şi-l îndemna pe un ton îngrozitor: “- Mişcă în clasă! Hai, că te-a strigat deja! Du-te!” “Vino cu mine!” – plângea mititelul smucind un buchet de flori pentru care probabil că mama cea amabilă i-a scos ochii pe drum… “Te duci singur! Te aştept aici! Du-te, nu vezi că eşti prost?” . Aş fi vrut să îl ajut pe bietul sufleţel. Din fericire, domnul director, atent la tot spectacolul oferit de mamă, l-a luat dumnealui de mână şi l-a condus în clasă. . - Aşa este întotdeauna! Ne cer nouă, şcolii, să îi învăţăm! Dar nu înţeleg că noi le oferim cunoştinţele, adevărata educaţie, baza, le-o oferă ei, familia!…Remember Dem Rădulescu
Cu zece ani în urmă, pe 10 septembrie 2000, un mare actor părăsea scena teatrului şi filmului românesc. Consider că merită ca astăzi să îi prezint omagiul meu…
Maestre Dem Rădulescu… Dumnezeu să te odihnească în pace!
Puterea exemplului
Când ai un copil, începi să priveşti cu totul şi cu totul altfel lucrurile din jur.
Comportamentul copilului nostru este numai şi numai rodul educaţiei primite. Stă în puterea tuturor celor ce-i înconjoară “ce” şi “unde” şi “cât” vâd, aud şi înţeleg copiii noştri. Este o responsabilitate uriaşă şi, din păcate, de multe ori imposibil de monitorizat 100%.
Noi putem hotârî cât stă în faţa micului ecran, ce vede atunci când are voi, cât stă la calculator şi ce restricţii îi punem.
Noi îi putem “tria” partenerii de joacă şi îi putem “canaliza” energia spre lucruri creatoare, sport ori alte pasiuni.
Este greu, e drept, să îl fereşti de… “viaţă” – de tot ceea ce vede şi aude în “lumea largă.
Eu mi-am învăţat copilul că florile trebuie mângâiate şi mirosite, că sunt vii, frumoase şi delicate. A înţeles (zic eu!) – dar a fost extrem de mirat când a văzut o altă mămică rupând o floare şi oferindu-i-o fetiţei sale. Iar la 2 ani nu îţi trebuie prea mult ca să bagi la cap prostioarele…
Părinţii sunt adesea judecaţi pentru educaţia copiilor lor tocmai de persoane din imediata apropiere a acestora, persoane care, de cele mai multe ori, nu sunt tocmai exemple pozitive.
- Şi tu, măi puţă, ce p***a mătii te uiţi? De tine e vorba! Te-am auzit mai devreme înjurând, nu te-a învăţat măta să vorbeşti frumos?
… comentarii în plus?…
Înjurături
Dacă ai parte de multe înjurături în trafic şi dacă acest lucru se întâmplă destul de des, ar trebui să intri la idei – este posibil ca vina să fie undeva, la tine. (ştii vorba: “dacă 3 oameni îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă!”)…
.
Ştiu, te simţi nedreptăţit! Dar în faţa cui te poţi justifica oare? Şi cum poţi scăpa de înjurăturile celor care consideră că TU greşeşti?
..
Ajungi, la un moment dat, să zici mulţumesc pentru faptul că nu ţi s-a întâmplat nimic şi să speri că undeva, cândva, se va face şi dreptatea ta. Pentru că, se pare, pe lumea asta fiecare dintre noi avem dreptatea noastră, care este mai presus de cea a altora.
.
„Intersecţia” este unul dintre cele mai periculoase locuri care pot exista într-un oraş – multe dintre intersecţii sunt numite, pe bună dreptate – culoare ale morţii. Şi, invariabil, în faţa accidentelor şi a morţii, vinovaţi sunt pietonii. Pentru că ei nu au cai. Şi nici putere. N-am văzut pieton lovit să-şi scoată telefonul grăbit şi să „sune pe cineva” pentru a-l „aranja” de şoferul care l-a lovit. Întotdeauna şoferii sunt cei care au dreptate. Normal.
.
Dar nici nu ştiţi care este momentul pe care îl ador în toată povestea asta: cel în care şoferul devine pieton! Merită să îi vedeţi faţa! Face toţi banii!
.
Cu cine să te cerţi dacă semaforul pentru pietoni este amplasat normal, lângă semaforul pentru autovehicule iar undeva, la 20m mai departe este marcată trecerea de pietoni iar tu stai şi te întrebi ca prostu’ – „dacă vreau să fiu corect, pe unde mama naibii să traversez?” – pentru că, pe oriunde ai încerca să treci, se va găsi un şofer care te va „contrazice” – întotdeauna greşeşti – locul corect este cel indicat de… alţii…
.
Cu cine să te cerţi dacă mergi liniştit pe trotuar şi auzi, dintr-o dată, în spatele tău: „te dai bă la o parte, să trec şi eu?” – este doar un biciclist care VREA să treacă. Îi spui că are bandă special destinată. Dar ÎŢI reproşează că banda este ocupată de maşini, iar în acest caz TU trebuie să eliberezi TROTUARUL pentru el…
.
Cu cine să te cerţi dacă în ditamai intersecţia semaforul pentru pietoni funcţionează pe culoarea verde doar 11 secunde iar tu, alergând cu copilul târâş, sau bătrân ori bolnav fiind, nu reuşeşti să ajungi la timp pe partea cealaltă a trotuarului?
.
Cu cine să te cerţi dacă marcajul lăsat pe trotuar este ambiguu, dar există pentru că Cineva a investit în el? Mult. În schimb marcajele pietonale de pe stradă sunt aproape invizibile. Pentru ele nu s-a plătit. De ce s-ar fi făcut oare aşa ceva?
.
Cu Brigada de Poliţie Rutieră? Nuuuuu! Sesizările vor fi zadarnice. Probabil că prin chestionarul pe care li-l trimiţi nu faci altceva decât să îmbunătăţeşti o statistică – cea referitoare la buna „comunicare” cu cetăţenii. Dar comunicarea este valabilă doar dintr-o direcţie… Ca de obicei..
.
Şi… mă mai întreb… se spune că intersecţiile ar fi monitorizate cu camere video. http://www.livetraffic.ro/lista_intersectii_supravegheate.php – dar oare vizionează CINEVA acele înregistrări? Şi dacă DA, se ia vreodată vreo măsură?
Respectul de sine
“Respectul scăzut de sine afectează cel mai mult persoana pe care tu o cunoşti cel mai bine şi aceea eşti tu însăţi! . Respectul de sine sau imaginea despre sine este ceea ce gândeşti şi simţi despre tine, iar părerea despre propria persoană va influenţa, vrei să crezi sau nu, toate aspectele vieţii tale. Sentimentele pe care le ai faţă de tine însăţi îţi vor determina în mare parte concepţia despre viaţă. . Dacă nu eşti atentă, complexele de inferioritate pot să îţi domine viaţa şi lucrurile să meargă din ce în ce mai rău. Toate aceste lucruri se vor întâmpla când te vei îndoi de tine şi când nu vei putea învinge aceste îndoieli. Mai departe îndoielile se vor transforma în ură de sine. Respectul scăzut faţă de sine va duce la un comportament distructiv: poate la promiscuitate sexuală, consum de droguri, alcool, agresivitate, mânie şi asta doar pentru a atenua durerea produsă de aversiunea de sine. . Ce trebuie să faci? Gândindu-te că nimeni nu este perfect… învaţă să te placi aşa cum eşti: aceasta este cheia transformării tale! Fii dornică de schimbare! . Cum trebuie să faci? Gândindu-te că TU, (cea pe care o vezi în fiecare dimineaţă în oglinda din baie!), eşti unică. Gândindu-te că nu semeni cu nimeni altcineva, că tu eşti minunată şi desăvârşită pentru cel care te-a creat, Dumnezeu, face lucrurile perfect şi tu eşti o capodoperă. . Nu uita… nu contează ce spun cei din jurul tău, nu contează ce cred ei despre tine, tu eşti frumoasă şi inteligentă. . Învaţă să te iubeşti în fiecare zi şi arată asta prin modul tău de a te îmbrăca, de a te machia, prin felul cum vorbeşti, cum păşeşti, arată că te iubeşti prin ceea ce faci pentru tine şi pentru cei din jurul tău. . Hotărăşte-te să-ţi trăieşti viaţa la cel mai înalt potenţial pentru că poţi! . Şi vreau să-ţi mai spun ceva… cele mai atrăgătoare fete sunt cele care au o frumuseţe interioară care radiază şi care le oferă o frumuseţe exterioară deosebită. . Fii una dintre ele!” . Sursa: www.immagazine.ro – Mihaela AvădănoaeiPrea multe vieţi de copii curmate…
Vreau doar să trimit un gând bun familiilor îngeraşilor – mult prea mulţi şi atât de nevinovaţi – care au pierit în “accidente” pentru producerea cărora din păcate nu va plăti nimeni… .
Nu rataţi Perseidele!
“Curentul de meteori activi numit Perseide, de la constelatia din care par ca vin, va putea fi admirat in noaptea dintre 12 si 13 august (joi spre vineri). . Astronomii spun ca ora 02:30 a zilei de 13 august este momentul maxim al Perseidelor in 2010. . Particulele par ca vin din constelatia Perseus. Perioada de activitate pentru Perseide este 17 iulie-24 august. Astronomii atrag atentia ca de Perseide nu vom avea parte de o “ploaie de meteori”. Aceasta are loc mult mai rar si presupune mii de meteori care pot fi observati intr-o ora. La Perseide, vor fi maximum 100 de meteori pe ora.1. Cum se produc Perseidele “Dara luminoasa de pe cer este lasata de o particula cu diametrul de 1 milimetru, ce arde in atmosfera Pamantului, la frecarea cu aerul”, explica specialistii de la Observatorul Astronomic Amiral Vasile Urseanu, din Bucuresti.Particulele de praf cosmic provin de la cometa Swift-Tuttle. Atunci cand aceasta trece pe langa Soare, praful cosmic prins in nucleul ei inghetat este eliberat in spatiu. Cele mai multe dintre bucatile desprinse au dimensiunile unui graunte de nisip (cele mai mari sunt cam cat o boaba de fasole), dar luminile puternice sunt rezultatul vitezei cu care acestea intra in atmosfera Pamantului (circa 60 de km/s).In aceste conditii, putine resturi desprinse din cometa ajung pe Pamant. Cele care ating Pamantul se numesc meteoriti, iar cele care pier dupa frecarea cu aerul poarta numele de meteoroid. Darele de lumina “trasate” de meteoroizi poarta numele de meteori.
Cometa “responsabila” pentru tot spectacolul de Perseide, Swift-Tuttle, este cel mai mare obiect cunoscut care trece in mod repetat prin apropierea Pamantului. Corpul are un diametru de 9,7 kilometri, asemanator in dimensiuni cu cel care a dus la disparitia dinozaurilor, dupa unele teorii ale extinctiei acestora. “Cometa-parinte” a fenomenului Perseide face parte dintr-o familie larga de comete. Cele mai multe se afla in Norul lui Oort, aflat la o distanta de un an-lumina de Soare, la un sfert din distanta Soare-steaua Proxima Centauri (cea mai apropiata stea de Soare). Se pare ca Swift-Tuttle, spre deosebire de alte comete din familia ei, a fost impinsa pe noi traiectorii de gravitatia unei stele calatoare, cu mult timp in urma.
2. Ce vedem (si auzim) de Perseide
Frecarea cu atmosfera produce o incalzire rapida a particulei, care ajunge la peste 3.000 de grade Fahrenheit (1.650 de grade Celsius). Cele mai multe particule devin vizibile cand sunt la circa 97 de kilometri deasupra Pamantului.
In noaptea dintre 12 si 13 august 2010, pe bolta cereasca plina de stele, veti observa o data sau de doua ori intr-un minut o dara luminoasa. Aceasta este vizibila mai putin de o secunda. Oamenii obisnuiesc sa le spuna “stele cazatoare”, dar, cum am vazut mai sus, sunt doar particule foarte mici, cu viteze foarte mari, care se “topesc” in atmosfera Pamantului.
Cei mai mari dintre meteoroizi se descompun exploziv in bucati, astfel incat rezulta o lumina foarte puternica numita minge de foc. Totodata, se poate auzi de pe Pamant o bubuitura asemanatoarea unui tunet, dar mult mai scurta.
3. Cum ne pregatim de PerseideIn primul rand, sa evitam orasul, recomanda astronomii romani. De fapt, avem nevoie de locuri “cu cer curat, lipsit de lumini parazite”. Cele mai bune locuri sunt zonele muntoase, satele sau macar locuri izolate de la marginea oraselor. Astfel, daca urmariti spectacolul din oras, veti avea parte de 10-20 de meteori pe ora, in timp ce zonele cu “cer curat” aduc 100 de meteori pe ora.
.
Este important de stiut ca, pentru a observa Perseidele, nu aveti nevoie de instrumente astronomice. Trebuie doar sa priviti la cer circa o ora, pentru a observa macar cateva zeci de meteori. Bineinteles, daca nu este o noapte innorata. . Astronomii recomanda orele cuprinse intre miezul noptii si rasaritul de Soare.” . http://stiri.rol.roPe mâna cui ne dăm viaţa?
Suntem întotdeauna foarte precauţi când mergem la medic (pentru noi sau pentru cei apropiaţi – în special pentru copii)… “nu te duce aşa, câine surd la vânătoare – mergi la un medic cunoscut” sau… “ştii un dermatolog bun? nu mă pot duce aiurea, la oricare…” . Unde ne facem analizele? Într-o clinică privata, la rândul ei “apreciată” sau “recomandată”de alţii – să fim siguri că va fi ok. . Suntem foarte atenţi când alegem o bonă pentru copilul nostru sau o menajeră – să fie de încredere, să aibă “referinţe”… . Ne urcăm într-un mijloc de transport în comun. Şoferul vorbeşte la telefon – gesticulează, mai pune o frână, înjură în dreapta şi în stânga. Este încins de atâta căldură – de-abia dacă poate bea o gură de apă rece – unele mijloace de transport nu sunt dotate cu aer condiţionat. La capăt de linie trebuie să “fugă” – traseul este aglomerat – oamenii aşteaptă în soare. Nu-şi permite să se simtă rău. Şi dacă nu îi este bine… conduce… . … facem comandă la taxi: apare maşina. Ne urcăm foarte calmi, îi spunem şoferului destinaţia dorită. Copilul este puţin agitat. Un taximetrist amabil (tată grijuliu acasă, pesemne): “e curent? să închid aerul condiţionat?”. Altul, nu se sinchiseste – lasă radioul dat la max. (ascultă Sport fm şi interviul cu Jiji – e mult mai important decât adresa solicitată) “unde ziceaţi că mergem?”… Face slalom printre maşini. Conduce cu viteză, agresiv. Înjură. Îşi cere scuze. Sau nu. Comentează. Unii sunt supăraţi – nu se înţeleg cu socrii – îşi spun povestea. Unii sunt obosiţi – au fost pe traseu toată noaptea – “conduc de 32 de ore, doamnă”… Alţii sunt microbişti: “aţi văzut ce-a făcut Dinamo?”… nu mă interesează prea mult– vreau doar să ajung în siguranţă la destinaţie. . Suntem oare inconştienţi? În ceea ce priveşte aceste “servicii” nu ne mai interesează “recomandările” – nici starea de sănătate psihică – au carnet de conducere. Atât. Altceva? Cazier? Carnet de sănătate la zi – cu control medical efectuat cu răspundere, nu “pe bani”? . Mi-e teamă. Mi-e teamă de categoria pe mâna căreia îmi las de foarte multe ori viaţa. Şi nu numai a mea. . Nu, nu-mi spuneţi să merg pe jos! O fac de altfel cu mare plăcere – dar tot cu teamă – să nu mă “agaţe” careva pe trecerea de pietoni sau chiar pe trotuar… http://www.antena1.ro/news/social/imagini-socante-fetita-spulberata-pe-trecerea-de-pietoni-116891.html Este vorba despre responsabilitate! .Jos pălăria!
Nici nu am urcat bine în taxi, că şoferul a început a sporovăi. Deja mă luase durerea de cap – mă gândeam îngrozită „n-am chef să aud nimic despre starea vremii ori despre situaţia politică!”… nu aveam chef de conversaţii… Dar, spre marele meu noroc, m-am înşelat! . Am avut parte de o conversaţie atât de interesantă încât, ajunsă la destinaţie, am mai stăruit un minut în maşină spre a termina discuţia. . Cu o cultură generală de invidiat, un narator desăvârşit, un cunoscător şi pasionat al istoriei poporului român (şi nu numai), un susţinător al ecologiei, o adevărată enciclopedie ambulantă. . Rar mi-a fost dat să cunosc un om de la care să aflu atâtea lucruri interesante într-un răstimp atât de scurt. O jumătate de oră cât un episod din „Teleenciclopedia”. Jos pălăria în faţa dumneavoastră, domnule!Amuzament şi… nu numai
* Paradox: pentru a dezbrăca o femeie tânără trebuie să o îmbraci bine în prealabil. * Am mult curaj, dar mi-e frică să-l folosesc. * Prostia e mai puţin densă decât inteligenţa. De aceea e tot timpul Read the rest of this entry »Cu ce au greşit?
Iulie 2010 – într-o maternitate din Bucureşti – Bucureşti – “capitală europeană”! – Ha! Din sala de travaliu se aud gemete şi vorbe spuse pe un ton aspru. O altă viitoare mamă intră temătoare. “Spectacolul” oferit este terifiant: patru femei, dezbrăcate total, doar cu câte o cârpă pe ele (e greu să le numeşti “cearşafuri”!)aşteaptă venirea pe lume a copiilor lor.
În încăpere, pe o găleată, o femeie stă chinuită şi îi urmează şocată “indicaţiile”unei… angajate: .
- Hai, fă, ca***te odată, tu n-auzi? Ce, vrei să faci mizerie după ce te urci pe masă! Hai, mai repede, ca***te! . Aducerea pe lume a unui copil ar trebui să fie un moment emoţionant, de care o mamă să îşi aducă aminte cu plăcere. De ce oare atâtea depresii postnatale? Dragele noastre moaşe, îngrijitoare sau femei de serviciu, sunteţi FEMEI, ce Dumnezeu! Şi voi aţi născut ori veţi naşte! La rândul lor şi mamele voastre au născut! Cu ce au greşit aceste femei ca să merite un asemenea comportament din partea voastră? Oare respectul şi intimitatea au devenit pentru voi cuvinte necunoscute? . Vreau ca cititorii mei (neobişnuiţi cu un asemenea limbaj din partea mea) să mă ierte, dar… după ce mi-a fost povestit oribilul episod…
Pledoarie… pe tocuri
Picioarele sunt, ştiu bine, un punct de mare interes pentru orice privitor.Fie că au 17, 25, 40 ori 60 de ani, picioarele pe care le văd sunt încălţate cu… papuci. De toate felurile – albi, roşii, aurii ori verzi, simpli sau cu sclipici, catarame, nasturi, curele şi breteluţe… Şlapi cu pietricele, ori stil „ghetuţă”, şi, de foarte multe ori… nemuritorii „balerini”. Unii se aseamănă cu încălţămintea pe care bunicul meu, cu o jumătate de secol în urmă o numea „meşi” – am mai văzut astfel de „creaţii” şi la păpuşile „Sânziana” din vremuri apuse….Bun, nu mă deranjează – fiecare femeie este liberă să-şi poarte podoabele aşa cum se simte bine, cum consideră că-i este mai comod. Dar aţi observat? – În momentul în care apare în zare o pereche de tocuri, posesoarea ei devine instantaneu… „un fotomodel pe podium”. Toţi ochii se „lipesc” parcă de picioarele ei. Un picior „îmbrăcat” de un toc de calitate este, cu adevărat, o mare bucurie pentru ochiul cunoscător..De ce oare nu se mai „poartă” tocuri? Este comoditatea mult mai importantă decât modul în care ne simţim în clipa în care suntem admirate? Nu este uneori păcat, păcat că avem picioare atât de frumoase şi de înţelegătoare, dar nu le oferim niciodată şansa de a arăta minunat, de a fi admirate? Eu pledez pentru picioarele frumoase! Daţi-le şi lor şansa de a fi .în prim-plan măcar aşa… din când în când! Merită!
Stttt… nu te mira. Da, îmi plac picioarele frumoase! Ştiu, sunt femeie, dar… ce Dumnezeu, ce-i frumos place oricui!
Capul sus!
Oriunde îmi întorc privirea, văd oameni cu capul plecat. În mijloacele de transport “caută” pe podele… ziua de ieri. La volan… li se lipeşte privirea de acceleraţie (sau de frână, cine ştie!?). Pe trotuar intră în tine (pe unul l-am văzut chiar cu capul într-un stâlp) – puţini sunt cei ce merg cu capul sus, privind înainte. . Cineva încerca să îmi explice că suntem un popor amărât şi că, din pricina grijilor oamenii au această ţinută. Bun, avem griji, avem necazuri, probleme, gropi (foarte multe gropi) dar cine oare ne interzice să privim înainte? Nu ne îngropăm oare şansa de a privi spre viitor? Unde este speranţa? Jos? În pământ? . La primele ore ale dimineţii se presupune că oamenii sunt somnoroşi. Apoi, după-amiaza, sunt obosiţi, seara sunt copleşiţi de ziua încărcată. Luni, nici iarba nu creşte, de marţi până joi – perioadă de acomodare, iar vineri… vineri aşteaptă sfârşitului de săptămână… Dar, oameni buni, nici în week-end nu vezi şi tu o pereche de ochi scrutând orizontul! . Ce-aţi zice de o gândire pozitivă? Ce-aţi zice de o privire “aruncată” viitorului? N-ar fi oare bine să vă acordaţi şansa de a vă folosi “ochii din dotare”? Este prea mult pesimism în jurul nostru. . Hai, curaj! Vine sfârşitul de săptămână! Ce ziceţi, exersaţi puţin? Încercaţi, nu este greu! Capul sus! Va fi bine!Urmează staţia…
Am senzaţia ciudată că uneori viaţa se aseamănă unei călătorii cu metroul. Ei, nu râde! Te simt puţin… nedumerit! Ne trezim într-o zi pe peron şi înţelegem, sau nu, că aceea este călătoria ce urmează a o face. . “Urmează staţia… cu peronul pe partea…” – nu întotdeauna reuşim să urcăm ori să coborâm acolo unde ne propunem. De multe ori chiar, nici măcar nu suntem hotărâţi – ezităm în ce staţii să ne oprim. Greşim, reuşim… depinde se pare de noi. Dar şi de “partenerii” noştri de călătorie. Unii ne ajută, alţii ne “împing de la spate” iar alţii ne pun piedici. Unii ne sunt dragi, alţii incomozi. Dar sunt partenerii noştri de drum. Ne străduim să îi cunoaştem, ne devin amici ori duşmani. Ne suportăm reciproc mirosurile, melodiile din cască, sunetele soneriilor telefoanelor mobile, destăinuirile în şoaptă ori în gura mare. . Staţie după staţie, zi după zi, viaţa îşi urmează cursul prin tunelul timpului. Oportunităţi, piedici, bucurii, accidente, ratări ori şanse… cam aşa decurge călătoria noastră… . “Urmează staţia Speranţei Cobori la staţia următoare? Ar putea fi şansa ta… Tu alegi!Ţara arde…
Extraordinar de grijulii, aleşii statului au trimis spre promulgare actul normatv care modifică legea privind ordinea şi liniştea publică… “Parlamentarii au votat un proiect de lege care prevede că perioada de linişte din timpul zilei se va modifica de la trei ore la o singură oră. Astfel, daca până acum orele de linişte erau între 14.00 şi 17.00 sau între 13.00 şi 16.00, în funcţie de cum stabilea asociaţia de locatari, în timpul zilei şi între 22.00 şi 6.00 în timpul nopţii, aleşii statului au decis că o singură oră pe zi este de ajuns pentru odihnă şi anume între 13.00 şi 14.00.” (sursa: www.adevarul.ro) . Adevăr grăieşte maestrul….
GSS – Real Cotroceni îţi violează intimitatea
Deşi situaţia prin care am trecut eu este diferită de aceasta, personajul de vază rămâne totuşi acelaşi – firma de pază GSS, cea care asigură… integritatea supermaeketului Real – Cotroceni. Am făcut cumpărături într-un alt supermarket, apoi am ajuns şi în în vestitul supermarket. La intrare, minunatul super-paznic atât de vigilent şi totuşi atât de subiectiv încât nu ştii ce să crezi despre el. Cum în urmă cu ceva timp am avut probleme cu o sacoşă cumpărată din acelaşi supermarket, despre care am aflat că la a doua descindere în magazin trebuie obligatoriu ştampilată de pază, am apelat astăzi la respectivul, solicitându-i sigilarea genţii.“- Nu este nevoie”- m-a informat – vă pun o etichetă pe produsul pe care îl aveţi. - “Dar am cel puţin zece produse cumpărate dintr-un alt supermarket, produse ce se găsesc şi aici, aşa că vă rog să îmi sigilaţi toată geanta”. - “Nu, doamnă, ori scoateţi toate produsele să le pun eu etichete, ori nu intraţi!” - “Dar îmi violaţi intimitatea! Nu cred că vă obligă nimeni să mă controlaţi în geantă!” - “Atunci nu intraţi!” – a fost răspunsul lui definitiv. Am scos din geantă sticla cu “Biocarpet”, spray-ul “Oust”, punga cu stafide, pachetul de gumă de mestecat, pachetul de şerveţele, două pachete de biscuiţi, un săpun şi încerc din nou: - “După cum vedeţi, am multe produse, aşa că, sigilaţi-mi geanta, vă rog!” - “Nu pot! Doar obiectele voluminoase se sigilează!” - “Şi această geantă nu este voluminoasă? Nu este o poşetă!” - “Mai aveţi?” - “Da, mai am! V-am spus de la început că am multe produse! Trebuie să vă arăt şi tampoanele?” - “Ce, credeţi că sunteţi prima care are tampoane în geantă?” - “Nu, dar sunt sigură că dumneata eşti un pervers şi că îmi violezi intimitatea – te rog să îmi spui numele dumitale, vreau să fac o reclamaţie”
Nu a vrut, desigur, să îmi spună numele, iar şeful dumnealui era deosebit de “ocupat” în clipa în care am încercat să îi relatez cele întâmplate… Pe ecuson scria doar… “GSS – Şef tură”… HA! Ce credeam eu? Corb la corb… nu-şi scoate ochii, nu?
.
Iar domnişoarele de la “Informaţii” – cele care se presupune că ar prelua plângerile… au preluat-o şi pe a mea – şi ce dacă? Vorba zboară… paznicii GSS rămân… curioşi, perverşi şi lipsiţi de bun simţ! .
Sau poate Real Cotroceni vrea să facă economie la pungile de plastic?
Pedanţă sau nesimţire?
Locul – metrou Personajul principal: tânără – 22-23 ani, cochetă Acţiunea: manichiura – “la botul metroului…” .
Poate venea fata de la serviciu, nu ştiu, poate mergea la o întâlnire cu Făt Frumos, dar… să fie privită totuşi cale de 7-8 staţii de metrou de către toţi călătorii cum şi-a tăiat unghiile, le-a pilit minuţios şi apoi le-a lăcuit… Şi pentru că mai avea puţin timp la dispoziţie, şi-a retuşat şi fardul - s-a rimelat şi s-a rujat! Gata! Ca ieşită proaspăt direct din “coafor” fata era fresh pentru marea întâlnire… Să fie oare pedanţă sau nesimţire? Voi cum aţi numi-o? .Ce-ai face dacă?
Eşti femeie, (nu foarte curajoasă), te-ai mutat de curând într-un cartier nou, locuieşti la etajul 5 şi încă nu îţi cunoşti bine vecinii. La ora 23 auzi bătăi insistente în uşă - pe vizor observi că la uşa ta se află un bărbat necunoscut. Cunoştinţele nu îţi ştiu încă noua adresă. Nu ai nici un apropiat la care să poţi apela la o asemenea oră. Taci. Apoi… sună insistent la interfon. . Ce ar trebui să facă o femeie aflată în aceată situaţie, mai ales dacă lucrurile s-ar… precipita? Să răspundă? Să tacă mâlc? Să sune la poliţie? Să strige după ajutor?Mitul… morcovilor
Se pare că morcovii nu sunt atât de eficace pentru ochi pe cum se crede… Sunt grozavi din alte motive. Se spune că în al II-lea Război Mondial, piloţii de luptă britanici au descoperit ceva numit… “radar”. Puteau astfel vedea avioanele naziste apropiindu-se se Marea Britanie şi le puteau distruge. Nu voiau să afle nemţii că aveau radarul, aşa că au inventat un mit: britanicii aveau mulţi morcovi şi spuneau că de la morcovi puteau să vadă avioanele! Mitul s-a propagat până astăzi. Mâncaţi morcovi, dar nu pentru ochi! .
Citeşte şi:
Am dat în mintea copiilor!
Uite-aşa – mi-era dor de copilărie şi de poveştile şi poeziile ei care mă minunau care mai de care. Vă mai amintiţi de…
Zdreanţă…?L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pereche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– “Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. — “L-a mâncat!”
“Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat. Când se uită la găină,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
“S-a facut a dracului!”Amintiri din copilărie – mamaia de ochelari
Amintiri din copilărie – de Ignat am povestit cum mi-a rămas în minte amintirea Crăciunului. Astăzi mi-am amintit de… mamaia de ochelari. Nu era bunica mea – ea a murit din păcate când eram mult prea mică pentru a-mi aminti multe despre ea. Nici măcar nu îmi amintesc dacă îmi era rudă sau nu… O numeam “mamaia de ochelari” pentru că era una dintre puţinele bătrâne purtătoare de ochelari, mari, cu ramă neagră, care îi dădeau un aer… aparte…
Locuia într-o căsuţă care atunci părea a fi una din poveşti. Era de fapt o căsuţă mică, din chirpici. În jurul casei avea un “pridvor” cu “gărduleţ” pe care noi, copiii, o consideram de multe ori “balcon”, ori un vapor de unde “pescuiam” cu undiţa găinile din curte… În casa modestă, , cu pământ pe jos, avea un pat foarte înalt dar extrem de moale (avea o saltea plică cu puf de gâscă) şi deasupra o cuvertură (sau macat, cum îi spunea ea) al cărui miros mi-a rămas în minte – un amestec de levănţică, săpun de rufe şi… aer curat – nici nu pot să descriu acel miros pe care nu l-am mai simţit niciodată. Avea în mijlocul camerei o măsuţă cu trei picioare – “handmade” ar fi numită acum. De fapt “handmade” era aproape totul în acea căsuţă de poveste. Mai puţin farfurioarele din sticlă în care ne punea, nouă, copiilor, dulceaţă de trandafiri – ne amuzam teribil când o mâncam, pentru că… “scârţâia” în dinţi… şi paharele înalte din care “serveam” şerbet cu apă rece – era o modă pe atunci – într-un pahar înalt, plin cu apă rece, se punea o linguriţă cu coadă lungă, plină cu şerbet. Şi asta îţi dădea “ocupaţie” ceva timp, în care ea, bătrâna, nu avea grija că i-ai putea fugări găinile, raţele, curcanii şi gâştele prin ogradă. Îmi plăcea pe atunci să-mi facă din flori multicolore coroniţă şi să culeg muşeţelul din curte (are şi culesul muşeţelului “tehnica” lui – îţi faci degetele “grebluţă”, le ridici şi tragi – în palmă îţi rămân astfel doar florile de muşeţel…), adoram să mâncăm fructele direct din pomi – ah… acum, în luna mai… cireşele erau în toi… ce amintiri dulci şi plăcute…
Ai vrea să-i vezi?
Cu certitudine, nu sunt prima persoană care (îşi) pune această întrebare. Ai un blog, ţi-ai creat un blogroll, sunt persoane pe care ajungi să le cunoşti foarte bine datorită articolelor şi comentariilor scrise. Îţi sunt dragi unii şi nesuferiţi alţii. Unii blogeri şi-au postat încă de la început fotografia – ştii cu cine stai de vorbă. Alţii însă (cum este şi cazul meu), nu au făcut-o.
Ai avut vreodată curiozitatea de a şti cum arată cei cu care faci “conversaţie” aproape zilnic? Sau te temi să nu ai vreo decepţie? Are importanţă cum arată ei sau pentru tine ar rămâne aceeaşi şi după ce le-ai vedea “faţa”? Ai fost vreodată şocat de faptul că cel pe care îl credeai a arăta într-un anume fel este… cu totul diferit? Îi consideraţi ipocriţi pe cei care nu-şi arată faţa? Îi suspectaţi că ar “ascunde” ceva?
.
Citeşte şi:
Acum să văd cine mă mai… citeşte!
Cu două zile în urmă am solicitat retragerea din minunatul, extraordinarul, link-uitorul, ping-uitorul şi mâncătorul de nervi ZeList! Acestea fiind spuse, de-acum înainte, cine mă (mai) citeşte şi mă (mai) vizitează, o va face, sunt sigură, numai şi numai dacă nu urmăreşte alte “interese”. Oricum, mi s-a părut de bun simţ să-mi anunţ această “retragere”. Acum să văd! Cine mă (mai) citeşte?
Cine comandă, plăteşte?
Este extrem de neplăcut să ai 20 de ani, să îţi doreşti să te distrezi, să trăieşti viaţa din plin şi să te fi născut într-o familie modestă din punct de vedere financiar. . Fiind femeie şi, în plus, născută şi crescută în alte “vremuri”, nici nu bănuiam prin ce trece un tânăr la această vârstă. Şi, înclin să cred că este mult mai dificil pentru un băiat decât pentru o fată. . Tânărul cu care vorbeam deunăzi, era foarte “pornit” împotriva unui anumit gen de fată, cu un comportament care se pare că a devenit “molipsitor”. Îmi spunea: - Îmi place o fată, îmi dă de înţeles că mă place şi ea, vorbim la telefon ore în şir, dar, pur şi simplu îmi este teamă să o invit undeva. De unde în discuţii susţine sus şi tare că nu o interesează băieţii cu bani, că îşi doreşte pe cineva care să fie atent, tandru, respectuos şi mai ştiu eu cum, în clipa în care stabilim un loc de întâlnire, acesta va fi, fără doar şi poate “la mall”. Nu mai suport să aud cuvântul: MALL. - De ce, ce e atât de rău în mall? - Păi… când ai portofelul plin de bani, nu e nimic rău. Dar, când eşti student şi ai şi tu în buzunar doar câteva hârtii de 10 lei, pe cuvântul meu, că nu ai curaj să intri în mall nici cu mama… - Trebuie neapărat să cheltui bani? - Daaaaa!!! Aici e problema! Ele nu caută băieţi cu bani, dar, nici nu intri bine în mall şi auzi: “- Ştii, n-am apucat să mănânc nimic astăzi, nu vrei să-mi iei şi mie un croissant cu ciocolată?” – iar întrebarea inocentă este pusă în faţa unui stand unde amărâtul de croissant nu costă decât… 12 lei… poţi să nu îi iei? Te faci de ruşine, plus că, leşină fata de foame. Apoi, i se face şi sete, că… deh… a mâncat! Îi iei şi un suc natural – căci apa plată nu taie setea… şi îşi aminteşte că nu a avut de unde să îşi cumpere ţigări… te mai şi întreabă: “dar ţie nu ţi-e sete?” – cum dracu’ să-ţi fie sete când deja ai cheltuit jumătate din banii din buzunar şi înca n-aţi ajuns la cafenea?
. Ei… povestea cu fata în mall a fost destul de lungă şi tristă. Fata a vrut şi pizza, şi prăjiturică, din nou suc, şi film, şi popcorn şi dus acasa cu un taxi… . În condiţiile astea, îmi spune bietul de el, mai fac ceva economii şi mai reuşesc să o mai scot odată în oraş peste vreo trei-patru luni… Să fie oare criza vinovată? Fetele chiar nu au ce mânca acasă? Au şi ele bani de buzunar – dar… pardon! ăia sunt pentru farduri, cosmetică şi coafor! Pentru restul sunt… băieţii, nu?
. Mă gândeam eu… ce frumos era în alte vremuri în care, din bun simţ sau… sau nu ştiu ce, se cam aplica vorba românească… cea cu “foaie verde, solzi de peşte… cine comandă – plăteşte!”… . Bag seamă că, deşi fiu-meu n-are nici măcar doi ani, eu mi-am adoptat deja postura de… soacră! . .
Citeşte şi:
- de Marin Sorescu
Simetrie .
.Mergeam aşa,
Când deodată în faţa mea,
S-au desfăcut două drumuri :
Unul la dreapta,
Şi altul la stânga,
După toate regulile simetriei..
Cuvintele sunt permanente
Uităm mult prea des un mare adevăr: cuvintele sunt permanente. Cel puţin o dată în viaţă, fiecare dintre noi a spus ceva ce şi-a dorit să fi putut lua înapoi. Pot fi ignorate ori iertate – uitate însă… niciodată. . Copil fiind, mama îmi spunea mereu: gândeşte de două ori înainte de Read the rest of this entry »
